|
Intervenția Armatei României în Bucovina în 1918
Intervenția Armatei României în Bucovina în 1918 a reprezentat o acțiune a trupelor Regatului României desfășurată în sprijinul Consiliului Național Român al Bucovinei, la cererea conducătorului acestuia, Iancu Flondor și cu acordul guvernului de atunci al României. Intervenția, în care au fost implicate unitățile Diviziei 8 Infanterie române, a vizat securizarea militară și menținerea unității teritoriale a Ducatului Bucovinei, care, urma să intre în componența teritorială a Regatului României. Acțiunea militară în cauză a survenit în contextul existenței unui interes direct al României privind problema în cauză, preexistent intrării țării în război, interes formalizat prin Tratatul de alianță dintre România și Antanta. Din punct de vedere politic, intervenția a fost parte a unui efort complex al statului român de a asigura prin forță militară noile provincii pe care urma să le dobândească, de a obține recunoașterea internațională a frontierelor la Conferința de Pace de la Paris și de a preveni simultan tulburările revoluționare, care, se prefigurau pe plan intern. Într-o primă instanță, în contextul în care a debutat procesul de disoluția al Austro-Ungariei în 1918, disensiunile referitoare la viitorul provinciei respective dintre reprezentanții politici ai comunităților bucovinene română (susținătoare a integrității teritoriale) și ucraineană (susținătoare a partajării teritoriale pe baze etnice) au provocat un conflict politic, finalizat la 6 noiembrie 1918 printr-o tentativă de partajare pe baze etnice a fostului ducat din componența Cisleithaniei, mediată de către ultimul guvernator austriac al acestuia, Josef Etzdorf. Această situație temporară, al cărui fond l-a reprezentat existența concretă a unei comunități ucrainene în mase compacte, situate în nordul și nord-vestul teritoriului aflat în litigiu, a survenit ca urmare a implicării militarilor ucraineni în sprijinul unei soluții, prin care, nordul și nord-vestul Bucovinei ar fi urmat să intre în componența Republicii Populare a Ucrainei Occidentale. În a doua etapă, trupe române de infanterie și cavalerie, sprijinite de jandarmi și grăniceri au intrat în Bucovina la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, la ordinul prim-ministrului Alexandru Marghiloman, cu patru zile anterior reintrării României Marele Război și au avansat pe trei coloane spre Cernăuți, unde au ajuns la 27 octombrie/11 noiembrie 1918. Beneficiind de suportul trupelor române, Consiliul Național Român a preluat puterea efectivă în Bucovina în aceeași zi, iar la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, boicotat de reprezentanții Radei Ucrainene(d), a decis unirea Bucovinei cu România. A urmat securizarea militară a întregului teritoriul al provinciei, concomitent cu aceasta fiind instituită o administrație militară (desființată ulterior) care, a colaborat cu cea civilă la pacificarea teritoriului (amenințat de existența unei mari cantități de arme în mâinile locuitorilor și de grupurile de militari răzleți ucraineni sau foști austro-ungari) și respectiv la restabilirea ordinii civile și a economiei (afectate de tulburările care au însoțit dezagregarea monarhiei habsburgice). De asemenea, concomitent cu inițierea organizării unei jandarmerii care să înlocuiască vechea jandarmerie austriacă, armata a realizat în luna decembrie 1918 un dispozitiv de apărare, care, a vizat eventualitatea unui atac din partea forțelor militare ucrainene din Galiția. În luna ianuarie 1919, trupele Diviziei 8 Infanterie din Bucovina au intervenit în perioada Revoltei de la Hotin în sprijinul Diviziei 1 Cavalerie, iar din aprilie 1919 au început să mobilizeze forțele proprii la granița vestică a Republicii Populare a Ucrainei Occidentale, în vederea pregătirilor necesare unei noi intervenții militare, de această dată în Pocuția, care, a debutat în dimineața zilei de 24 mai 1919. Nerezolvată a rămas problema echilibrului etnic dintre români și ucraineni, în Bucovina, existent anterior în cadrul Austro-Ungariei și compromis de lipsa ulterioară a unei soluții, agreată de ambele etnii din fostul ducat. În acest context ucrainenii bucovineni, înglobați între granițele statului român, dar caracterizați de o puternică identitate națională, au respins integrarea în viața României Mari. Contextul Harta etnică a Bucovinei în 1910 În Bucovina istorică, în 1918 procentul membrilor comunităților alogene era unul semnificativ, de 52% - 55% conform unor surse diferite, populațiila de acest tip depășind-o pe cea românească autohtonă.[1]  Vezi și articolul: [[]]Vezi și articolele Ducatul Bucovinei și Memoriu privitor la fruntariile BucovineiVezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].Poziția României în timpul războiului A doua pagină a Tratatului politic de alianță dintre România și Antanta. În anul 1915, au început discuții între România și Austro-Ungaria privitoare la eventuale concesii teritoriale din partea Austro-Ungariei.[2] S-au conturat trei posibile opțiuni, două dintre ele prevăzând ca limita nordică a teritoriului cedabil să fie cea a râului Suceava, până la hotarul bezirkului Suceava și una dintre ele Siretul, ca viitoare graniță, până la hotarul cu bezirkul Vijnița.[3]
Prin Tratatul de alianță dintre România și Antanta, prin care, România s-a angajat să intre Primul Război Mondial, au fost stipulate teritoriile pe care România urma să le obțină de la Austro-Ungaria, conform unei linii de demarcație descrisă în articolul IV.[4] Linia de delimitare a teritoriului bucovinean care, ar fi urmat să intre astfel în componența Regatului României, urma să înceapă de la Prut din dreptul frontierei dintre România și Imperiul Rus, din zona aflată lângă Noua Suliță (rusă Novoselița, germană Nowosielitza, în poloneză Nowosielica). De aici spre vest, urma să fie de-a lungul Prutului până la confluența sa cu Ceremușul (poloneză Czeremosz, germană Tscheremosch) și mai departe de-a lungul graniței dintre Bucovina și Galiția.[4]  Hartă din 1896 a Bucovinei adnotată de Iancu Flondor în 1915, arătând propunerile sale de partajare a Bucovinei. Potrivit însă Păcii de la București din 1918, teritoriul Bucovinei austriece ar fi urmat să încorporeze o porțiune din Ținutul Hotin și porțiuni aparținând Regatului României din Ținutul Herța și din zona Dornei.[5] Pe de altă parte, în ultima parte a războiului, prim-ministrul român, Alexandru Marghiloman, a intrat în negocieri cu atașatul diplomatic austro-ungar de la București, pentru ocuparea militară a Bucovinei și Ardealului.[6] Situația din Bucovina
În ultima jumătate a anului 1918, disensiunile dintre români și ucraineni în ce privește Bucovina[8] (a cărei parte de nord-vest era locuită în mod majoritar absolut de ucraineni, în proporție de 55 % din populație)[9] au provocat un conflict politic, manifestat între reprezentanții politici ai celor două comunități.[8] Astfel, la 18 octombrie 1918, s-a întrunit la Liov (germană Lemberg, poloneză Lwów) o constituantă ucraineană formată din delegații ucraineni în Parlamentul austriac și în dietele din Galiția și din Bucovina, precum și din reprezentanți ai partidelor politice. Această constituantă a dat proclamație privitoare la înființarea unui stat ucrainean în Galiția Orientală, nord-vestul Bucovinei și Transcarpatia[10] la 19 octombrie 1919, în calitate de Radă Ucraineană(d)[11] și a stabilit formarea la Liov și Cernăuți a două delegații, care, să pregătească crearea statului ucrainean și să negocieze acest lucru cu autoritățile vieneze.[7] Conflictul a continuat în Parlamentul austriac,[8] unde la 22 octombrie a avut loc o dispută între deputații români și cei ucraineni.[7] În contextul noii situații militare regionale[12] din lunile octombrie și noiembrie 1918,[13] în Bucovina s-au înregistrat în această perioadă acțiuni distincte:[14]
Presat militar în luna noiembrie 1918 de către militarii ucraineni, ultimul guvernator austriac, contele Josef Ezdorf a fost convins să predea puterea Radei care unea forțele politice ucrainene locale și Consiliului Național Român. În contextul în care, organismul național român a refuzat orice compromis cu partea ucraineană, guvernatorul s-a orientat către autointitulatul „comisar al Moldovei de Sus”, Aurel Onciul și a „împărțit” nordul fostului ducat, Radei ucrainene și lui Aurel Onciul sudul.[8]
Poziția românilor bucovineni În calitatea sa de conducător al Comitetului Executiv mandatat de Consiliul Național Român, Iancu Flondor a solicitat intervenția armată a Regatului României.
Însărcinat de către Consiliul Național Român să fie în fruntea Comitetului Executiv care, trebuia să guverneze Bucovina, Iancu Flondor a intervenit pe lângă Guvernul României, aflat la Iași, cerând intervenția armată a Regatului. Spre capitala de război a României au pornit astfel atât Vasile Bodnărescu, în calitate de delegat al Consiliului Național Român, cât și autoproclamatul reprezentant al Românilor, Aurel Onciul, în calitate de delegat asociat ucrainenilor.[17] În timp ce Bodnărescu a fost primit atât de Marghiloman, inițial, cât și de noul guvern al generalului Coandă, ulterior,[19] Onciul a fost reținut de autoritățile militare de la Iași, dat fiind că a susținut ideea cedării unei părți importante a teritoriului bucovinean, ucrainenilor.[20]
Pe de altă parte, puși în fața realității unei intervenții militare române, membri Radei Naționale Ucrainene au trimis de la Cernăuți un protest, Comandamentului român, cu scopul de a întârzia înaintarea trupelor de ocupație.[24]
Sub conducerea sublocotenentul austriac rezervist Traian Roșu, o delegația din Câmpulung Moldovenesc (germană Kimpolung), în ziua de 22 octombrie/4 noiembrie noaptea târziu, a trecut de pichetul grănicerilor români din Cornu Luncii spre Fălticeni, într-un camion militar reparat, pentru a cere ca Armata României să intervină la Câmpulung. A doua zi la ora 10, delegația a ajuns la generalul Constantin Neculcea, care, a promis să transmită solicitarea Guvernului Marghiloman.[26] Tot la 22 octombrie/4 noiembrie s-a prezentat generalului Zadik locotenent-colonelul Aurel Maniu, medic șef al Serviciului Sanitar al Comandamentului Militar al Basarabiei, cu sediul la Lipcani. După ce acesta a oferit informații asupra efectivelor militare și asupra spitalelor militare din zonă, a plecat la Cernăuți, unde a format gărzi militare, cu care, a apărat în timpul dezordinilor din oraș cele trei spitale militare austriece existente.[27]
La 23 octombrie/ 5 noiembrie 1918, constatând că frontiera de la Ițcani (germană Itzkany) nu era păzită și că jandarmii austrieci nu erau capabili să mențină ordinea în Suceava (germană Suczawa), în aceeași zi comandantul Companiei a 5-a de Grăniceri din Burdujeni, maiorul Anton Ionescu, a raportat situația telefonic generalului Iacob Zadik și la 7 seara și a solicitat autorizarea să intre Suceava. Tot la aceeași oră, primarul sucevean, Eusebie Popovici, a primit telefonic din partea prefectului județului Botoșani, Vizanty, informația precum că a doua zi trupele române urmau să intre în Bucovina.[26] La 24 octombrie/6 noiembrie, prin intermediul comandantului Regimentului 69 Infanterie din Dorohoi, colonelul Gheorghiu, Primăria orașului Rădăuți (germană Radautz, poloneză Radowce, ucraineană Radiwzi) a trimis un apel prim-ministrului român, aflat la Iași, ca trupele române să vină în ajutor.[29] Poziția ucrainenilor bucovineni Disputa teritorială în Bucovina în 1918. La 3 noiembrie 1918, la Cernăuți, ucrainenii au convocat o Adunare Națională la sugestia Radei din Liov (Lemberg), proclamând nordul Bucovinei teritoriu ucrainean și ridicând pretenții și asupra unor sate din districtele Câmpulung (în germană Kimpolung) și Suceava (în germană Suczawa).[30] În mod practic, ucrainenii au optat pentru partajarea Bucovinei pe criteriul etnic. Astfel bezirkurile Zastavna (în germană Zastawna), Coțmani (în germană Kotzman, în ruteană Kicmań), Vașcăuți (în germană Waschkoutz am Czeremosch, în ruteană Waszkiwci nad Czeremoszem), Vijnița (în germană Wiznitz, în ruteană Wyżnycia), Cernăuți (în germană Czernowitz, în ruteană Czerniwci), Siret (în germană Sereth, în ruteană Seret) și unele localități din Storojineț (în germană Storozynetz, în ruteană Storożynec), Rădăuți (în germană Radautz, în ruteană Radiwci), Suceava și Câmpulung urmau să devină teritorii național-ucrainene, în baza faptului că aveau majorități ucrainene. Consiliul Național Ucrainean urma să preia puterea asupra respectivelor teritorii. [31] Ca atare, a izbucnit un conflict între Rada Ucraineană din Liov și Consiliul Național Român din Bucovina, care, urmărea punerea în practică a hotărârilor Constituantei din 27 octombrie 1918,[30] prin care, se urmărea unirea Bucovinei cu România.[32] Tulburările care au însoțit dezagregarea treptată a monarhiei habsburgice au căpătat accente dramatice în Cernăuți, unde soldații ucraineni staționați aici s-au răsculat,[33] iar Cernăuțiul a cunoscut între 20 octombrie/2 noiembrie și 21 octombrie/3 noiembrie 1918, datorită destrămării regimentelor 41 Infanterie și 22 Vânători, „o zi de groază și o noapte de coșmar”.[34] Astfel la 2 noiembrie 1918, în contextul în care autoritățile austriece pierduseră controlul situației, militarii Legiunii Ucrainene au ocupat cazărmile orașului. În noaptea care a urmat, ucrainenii nu au mai ascultat însă de ordinele propriilor ofițeri, au părăsit cazărmile și au devastat magazinele, înregistrându-se în rândul civililor 30 de răniți grav și un deces.[35] Deși fuseseră chemați la Liov (Lemberg) pentru a lupta împotriva polonezilor, soldații Legiunii Urainene au refuzat îmbarcarea în vagoanele puse la dispoziție de Josef Ezdorf, guvernatorul Bucovinei. De abia acțiunea personală și influența comandantului lor, arhiducele Wilhelm, care, s-a deplasat în cursul nopții de 2 spre 3 noiembrie la gară, deși era bolnav, a învins opoziția acestora și la 3 noiembrie, la ora 6 dimineața, trenul cu legionarii a plecat. O serie de dezertori și răufăcători a rămas însă în Cernăuți și conform raportului Dr. Josef Ezdorf, au constituit cauza a aceea ce a urmat.[36] La 5 noiembrie 1918, soldați ai Legiunii Ucrainene împreună cu dezertori și alți militari care nu mai ascultau de ordine au ocupat localul jandarmeriei, poșta și gara orașului.[35] Spre deosebire de ucraineni însă, românii nu dispuneau pe moment de o forță militară,[30] astfel că la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, militarii ucraineni, beneficiind de sprijinul unei alte companii ucrainene de la Colomeea, (germană Kolomea, poloneză Kołomyja), au ocupat Palatul guvernamental, obligându-l pe contele Josef Ezdorf să predea administrația Bucovinei[37] reprezentanților român și ucrainean, deputaților Aurel Onciul și Omelian Popowicz.[26] Aceștia doi au semnat un acord comun privitor la împărțirea Bucovinei într-o parte nordică, ucraineană și una sudică, românească, Cernăuțiul urmând a fi guvernat în condominium până ce se va lua o hotărâre la Conferința de Pace.[29] În contextul stării de spirit care domnea printre militarii ucraineni, aceștia au devastat Palatul Național Român,[29] depozitele de arme, munții și echipamente ale armatei austro-ungare din oraș,[38] aici instaurându-se anarhia, după retragerea guvernatorului austriac.[33] Fruntașii Consiliului Național Român din Bucovina au trebuit astfel să se refugieze în reședința Mitropoliei Bucovinei.[29] Similar celor petrecute la Cernăuți, au avut loc dezordini și devastări și în celelalte orașe și comune bucovinene.[39]
La 26 octombrie/8 noiembrie 1918, odată cu intrarea în Cernăuți a unei companii de bănățeni dezertată de sub steagul Monarhiei Austro-Ungare și comandată de ofițerul Ilie Lazăr[41] (cu un efectiv de 180 de militari),[22] în contextul în care, spre Cernăuți se îndreptau trupele Diviziei 8 Infanterie române,[42] și având în vedere lipsa forțelor necesare rezistenței, conducerea ucraineană a început evacuarea.[24] Trupele ucrainene s-au retras din oraș[41] fără luptă,[43] ultimele formațiuni ucrainene părăsind localitatea în noaptea de 9 spre 10 noiembrie[44] pentru a se îndrepta spre Galiția, unde, se afla în desfășurare conflictul polono-ucrainean pentru stăpânirea provinciei și a capitalei acesteia, Lemberg (astăzi Liov).[39] Luând legătura cu fruntașii Consiliului Național Român, Lazăr a înlăturat funcționarii austrieci de la primărie, poștă și telefoane, a destituit pe comandantul jandarmilor austrieci și a arborat tricolorul pe turla primăriei.[41] Poziția Guvernului României Prim-Ministrul Alexandru Marghiloman. La 22 octombrie/4 noiembrie, Înaltul Comandament al Armatei Austro-Ungare a semnat Armistițiul de la Villa Giusti, iar pe 23 octombrie/5 noiembrie ministrul român al Afacerilor Externe, Constantin C. Arion, a telegrafiat de la București că trupele germane se pregăteau să plece. În aceeași zi, Marghiloman a primit aprobarea Regelui Ferdinand de a trimite în Bucovina Divizia 8 Infanterie și generalul Constantin Christescu a trimis, celor cinci comandanți de corpuri de armată, „Instrucțiuni secrete privind mobilizarea armatei”.[45]
Tot în după-amiaza zilei de 23 octombrie/5 noiembrie 1918, a avut loc o conferință între Prim-Ministrul Alexandru Marghiloman, Ministrul de Război, generalul Hârjeu și șeful Marelui Stat Major al Armatei Regale Române, pentru a se stabili măsurile necesare ocupării Bucovinei. După-amiază la ora 16, a sosit „la Prezidenția Consiliului telegrama d-lui Iancu Flondor din Cernăuți, adresată agentului diplomatic al Bucovinei, d-l dr. Bodnărescu”, prin care Flondor, solicita intervenția militară a Armatei României.[46]
După ce a primit telegrama trimisă de Iancu Flondor, precum și apelurile telefonice care solicitau ajutor, venite din Suceava (Suczawa), Ițcani (Itzkany) și din Gura Humorului (germană Gura Humora), prim-ministrul Alexandru Marghiloman a dispus ca detașamente românești formate din jandarmi și din cavalerie să intre în acele localități, cu scopul de a proteja populația,[26] ordinul de intrare ale trupelor române în Bucovina fiind dat de către generalul Constantin Hârjeu,[47] ministru en titre al portofoliului Ministerului de Război, la acel moment.[41] Un proiect de text (Nr. 858) a fost conceput de către Secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe, Docan, pentru a folosi prim-ministrului Alexandru Marghiloman cu scopul de a fi înmânat lui George Head Barclay de la Legația Angliei și a face cunoscute, legaților Puterilor Aliate, atât solicitarea Consiliul Național Român de la Cernăuți pentru protecție militară, cât și ordinul dat de Guvernului României aflat la Iași, ca trupele române să intre în Bucovina.[29] Textul, sub formă de scrisoare, a fost până la urmă remis, pentru orice eventualitate, reprezentantului Angliei..[46]
În ziua de 24 octombrie/6 noiembrie, ministru plenipotențiar austriac la București, contele Demblin, a transmis Ministerului de Externe vienez că secretarul Jean P. Carp i-a adus la cunoștință, din partea Guvernului României, că din partea Comitetului Național Român din Cernăuți a venit o cerere urgentă pentru o intervenție a Armatei României cu scop de protecție a românilor de acolo, terorizați fiind de către bolșevicii ucraineni și că guvernul român are în vedere o astfel de intervenție.[29] Intrarea Armatei României în Bucovina, văzută ca efect al înțelegerii dintre Marghiloman și austrieci, a provocat însă protestele energice ale reprezentanților Antantei, aflați la Iași.[48]
Fiind o piedică în calea reintrării României în război de partea Aliaților, Guvernului Marghiloman a fost obligat să demisioneze[49] la 24 octombrie/6 noiembrie 1918,[29] tocmai în ziua în care grănicerii maiorului Anton Ionescu au trecut în zori, granița Bucovinei. Motivul invocat, pentru a i se cere demisia,[40] a fost faptul că nu s-ar fi cerut încuviințarea celorlalți aliați din Antantă.[46] La puterea a venit guvernul prezidat de generalul Coandă.[41]
Remobilizarea armateiÎn circumstanțele noii situații militare din regiune, favorabilă României,[12] dar și în contextul în care Armata României se confrunta cu mari lipsuri materiale, Înaltul Decret nr. 3179 din 27 octombrie/9 noiembrie 1918 a stabilit remobilizarea armatei,[51] România declarând război Germaniei cu mai puțin de 24 de ore mai înainte de armistițiul de pe Fontul de Vest să intre în vigoare.[52] După ce ostilitățile s-au încheiat oficial, trupele române au continuat însă remobilizarea.[53] Organizarea Diviziei 8 Infanterie la terminarea mobilizării era următoarea:[54]
Comandamentele și marile unități au trebuit să execute acțiuni de luptă de o importanță semnificativă.[51] În conjunctura creată, autoritățile române au acționat astfel simultan sau succesiv atât în Basarabia, cât și în Bucovina și Transilvania, grupările de forțe înaintând atât spre vest, cât și spre nord și sud. Deși dispersate din ce în ce mai mult pe măsura înaintării, trupele române, aflate sub conducerea strategică a Marelui Cartier General, au reușit să asigure îndeplinirea scopurilor politice stabilite și a cerințelor Consiliului Militar Interaliat de la Paris.[12] A fost asigurată atât retragerea Armatei Mackensen și restabilirea suveranității naționale în teritoriul ocupat, cât și ocuparea Transilvaniei și a regiunilor adiacente promise prin Tratatul de alianță dintre România și Antanta din 1916,[53] precum și apărarea teritoriului național, restabilirea ordinii în Bucovina și apărarea populației din Transilvania, Maramureș și Crișana.[51] Vezi și articolul: Operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri (1918-1920)Vezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].PreludiulDispunerea inițială a trupelor române Extinderea teritoriului ocupat de către Puterile Centrale în nordul Moldovei Occidentale și Basarabiei, după tratatele de la Brest-Litovsk și București La momentul primirii ordinului de acțiune în Bucovina, dispunerea unităților Diviziei 8 Infanterie era următoarea:[61]
Pe teritoriul județelor Botoșani, Dorohoi si Suceava se aflau, de asemenea, subunități de grăniceri, jandarmi și cavalerie.[62] În ce privește unitățile de grăniceri, la frontieră în zona limitrofă Bucovinei erau dislocate subunități ale Regimentului 3 Grăniceri Botoșani:[18]
În contact la stânga cu Compania 6 Grăniceri se afla începând de la Gura Haitii Compania 7 Grăniceri Piatra Neamț, iar la dreapta în contact cu Compania 4 Grăniceri Dorohoi se afla Compania 3 Grăniceri Hotin.[18] PregătirileOrdinul Nr. 1 al Ministerului de Război a stabilit ca forțele din compunerea Diviziei 8 Infanterie, împreună cu subunitățile de jandarmi și de grăniceri aflate în subordine, să ocupe „fără întârziere” Ițcanii (Itzkany) și Suceava (Suczawa), urmând ca apoi ocupația Bucovinei să fie extinsă progresiv, inclusiv până la Cernăuți.[63] Unitățile destinate acțiunii care urma să aibă loc trebuiau să fie bine echipate și să aibă asigurată hrana pentru 6 zile, iar pentru a asigura reușita acțiunii, comandantul diviziei trebuia să ia legătura cu Consiliul Național Român din Bucovina.[61] Odată ordinul primit, unitățile diviziei au început să se pregătească în vederea intrării în acțiune, deși acestea se găseau în garnizoanele de reședință și majoritatea efectivelor erau răspândite în județele Botoșani și Dorohoi, executând munci agricole și rechiziții.[61] Hărțile căilor de comunicații din județele Suceava, Botoșani și Dorohoi _-_Suceava.jpg) Suceava _-_Boto%C8%99ani.jpg) Botoșani _-_Dorohoi.jpg) Dorohoi Conform istoricului Constantin Kirițescu, „în două zile divizia a fost pusă pe picior de război cu oamenii ce s-au putut strânge la repezeală. Cu mari străduințe s-au putut înjgheba trei detașamente [...]. Peste tot, efectivul diviziei nu trecea de 3000 de oameni, subțire îmbrăcați, slab aprovizionați, dar cu sufletul înălțat de misiunea istorică ce li se încredințase.”[64] Pentru a atinge scopul propus, divizia urma să beneficieze de sprijinul:
Planul de operațiuniLa 24 octombrie/6 noiembrie 1918, generalul Zadik a ordonat intrarea trupelor aflate în subordine, în Bucovina. Cu acest scop, a fost constituită[61] gruparea de forțeTrupele Regale Române din Bucovina, cu un efectiv estimat de 3.000 de militari.[65] Gruparea respectivă a fost divizată în 3 detașamente:[61]
Șeful de Stat Major al diviziei era locotenent-colonelul Constantin Rovinaru, în timp ce șef al Biroului Operații era căpitanul C. Șerbănescu.[50] Restul Brigăzii 16 Infanterie, comandată de către generalul Aristide Lecca și Brigada 14 Infanterie, condusă de generalul Constantin Neculcea urmau să constituie trupele aflate în rezervă.[21] Coordonarea detașamentelor Dorohoi și Fălticeni urma să revină generalilor comandanți ai Brigăzilor 16 și 14 Infanterie, Aristide Lecca și respectiv, Constantin Neculcea.[65] Principala sarcină a militarilor urma să fie restabilirea ordinii în localități și apărarea populației. Trupele urmau a fi considerate ca fiind în campanie. De asemenea, unitățile urmau a se pune în legătură cu autoritățile comunale, iar comandanții români trebuiau să ia legătura cu cei austrieci, pentru a li se explica acestora rolul trupelor române, urmând ca orice provocare față de trupele austro-ungare să fie evitată. În cazul în care urmau a fi dislocate detașamente necesare unor diverse misiuni, acestea urmau să se întoarcă la unitățile de bază. Rechizițiile erau interzise, urmând ca orice se va obține să fie achitat cash.[65] Intervenția trupelor româneTrecerea graniței.jpg) Harta militară a Bucovinei în 1916 În noaptea de 23 spre 24 octombrie/5 spre 6 noiembrie 1918, la ora 5,30 dimineața, compania de grăniceri dislocată la Burdujeni și aflată sub conducerea maiorului Anton Ionescu, a înaintat și a ocupat Ițcani (Itzkany) și Suceava (Scuzawa) cu un pluton de 48 de grăniceri, în timp ce au cântat Pe-al nostru steag e scris Unire.[26] Spre Suceava au primit ordin de la maiorul Ionescu să înainteze concentric și plutoanele de grăniceri de la Bunești și de la Verești, aflate sub comanda locotenenților Alexandrescu și respectiv, Borș.[68] Ajungând în oraș, grănicerii au arborat tricolorul românesc pe turnul primăriei[26] și au contribuit la restabilirea ordinii pe plan local, până la 25 octombrie/7 noiembrie. În același timp, compania de grăniceri de la Dorohoi a executat o recunoaștere spre Rădăuți (Radautz)[61] (unde consiliul comunal și președintele consiliului național local au înmânat o cerere adresată guvernului român, prin care solicitau ajutorul armatei),[18] în timp ce un detașament cu un efectiv de 200 de oameni, format din grăniceri, cavalerie și jandarmi rurali a ocupat venind dinspre Fălticeni, Gura Humorului (Gura Humora).[61] Dinspre Broșteni, Compania 8 Grăniceri Târgu Ocna din Batalionul II Fălticeni a luat sub control teritoriul bucovinean limitrof, în timp ce din Vatra Dornei (germană Dorna Watra) a venit o cererea adresată guvernului român, din partea reprezentantului Consiliului Național Român din Cernăuți, ca trupele române să asigure protecția localității.[18]
Înaintarea spre Cernăuți
La 26 octombrie/8 noiembrie 1918, unitățile diviziei au declanșat acțiunea menită să le ducă în teritoriul austriac.[65] Astfel, Detașamentul Dorohoi a avansat până la Mihăileni[69] și Siret (Sereth),[70] iar Detașamentul Botoșani până la Vârfu Câmpului, localități în care au înnoptat. În aceeași zi, Detașamentul Fălticeni a intrat în localitățile Ițcani (Itzkany) și Suceava (Suczawa), precum și în Câmpulung (Kimpolung),[69] spre care se îndreptaseră două plutoane de grăniceri, aflate sub comanda locotenenților Brădățanu și Gologan. Din Câmpulung, o parte dintre militarii detașamentului de grăniceri s-au îndreptat mai apoi cu trenul, spre Vatra Dornei).[68] Pentru a-și coordona unitățile aflate în subordine, generalul Zadik s-a deplasat în ziua respectivă de la Botoșani la Burdujeni[69] și a decis intensificarea efortului militar și concentrarea acestuia spre Cernăuți. Tot în aceeași zi, cele trei grupări de forțe ale diviziei au fost redenumite Dragoș (Detașamentul Dorohoi), Alexandru cel Bun (Detașamentul Botoșani) și Suceava (Detașamentul Fălticeni).[14] Ajungând la primăria Sucevei, generalul Iacob Zadik l-a întâlnit acolo pe deputatul Aurel Oniciul, venit să-i comunice condițiile înțelegerii semnată de acesta cu ucrainenii și i-a propus acestuia să-i asigure transportul cu trenul până la Iași, spre a se prezenta guvernului.[41]  Proclamațiile către populație și armată din 27 octombrie/ 9 noiembrie 1918, semnate de regele Ferdinand I și Înaltul Decret No. 3179 privind remobilizarea armatei, contrasemnat de generalul Eremia Grigorescu. La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, un avion românesc a lansat asupra Cernăuților proclamația[70] generalului Zadik.[71] Reluându-și acțiunile în aceeași zi, detașamentele românești au ocupat Tărășeni (germană Terescheni, ucraineană Tarașanî, poloneză Taraszany) și Hliboca (germană Hliboka, ucraineană Hlîboka), iar în seara de 28 octombrie/10 noiembrie Ceahor (germană Czahor – Det. Dragoș),[14] Cuciurul Mare (germană Kuczurmare, ucraineană Velîkîi Kuciuriv, poloneză Welykyj Kutschuriw – Det. Alexandru cel Bun) și Mihalcea (germană Mihalcze, ucraineană Mîhalcea), conform planificări, intrarea în Cernăuți urmând să se facă la 29 octombrie/11 noiembrie 1918. Detașamentul Dragoș urma să intre în oraș, Detașamentul Alexandru cel Bun urma să înainteze dincolo de Prut, pentru a asigura orașul dinspre nord, iar Detașamentul Suceava urma să rămână în rezervă, în sud-vestul localității. Concomitent cu înaintarea trupelor operative, teritoriul din spatele acestora a fost preluat sub control de către jandarmi și grăniceri, subunităților acestora stabilindu-li-se zone de responsabilitate. S-au luat, de asemenea, măsuri pentru restabilirea circulației căilor ferate regionale, cu predilecție a celei de pe comunicația Suceava-Cernăuți.[72]
După ce în ziua prevăzută, trupele au intrat în Cernăuți[74] și au asigurat orașul conform planificării[75] (Detașamentul Dragoș ocupând posturile și localul poliției din oraș, iar Detașamentul Alexandru cel Bun podurile de peste Prut situate la nord, precum și gările Jucica (germană Alt Zuczka) și Mahala,[76] a doua zi (30 octombrie/12 noiembrie 1918) Marele Cartier General a dispus, prin Ordinul de Operații nr 166, continuarea înaintării până la frontierele de nord, est și vest ale provinciei, astfel încât toată Bucovina să intre sub controlul Armatei României. În ziua respectivă însă, unitățile românești au rămas temporar în același dispozitiv, pe poziții.[75]
Beneficiind de suportul trupelor române, Consiliul Național Român a preluat puterea efectivă în Bucovina la 11[8] noiembrie 1918, odată cu ocuparea orașului Cernăuți.[79] La data de 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, boicotat de reprezentanții Radei ucrainene, a decis unirea Bucovinei cu România.[79]
Avansul spre granițele Bucovinei
Înaintarea a continuat cu detașamentele Suceava și Alexandru cel Bun. La 31 octombrie/13 noiembrie, plecată fiind în recunoaștere dinspre Cernăuți spre Mămăeștii Noi (germană Alt-Mamajestie, ucraineană Mamaiivți), o subunitate a Regimentului 37 Infanterie din Detașamentul Alexandru cel Bun a fost întâmpinată cu foc la est de satul Lujeni (germană Luschany, ucraineană Lujanî), de către trupe ucrainene. În lupta care a urmat, ucrainenii au pierdut 17 prizonieri, 6 mitraliere si alte câteva arme, subunitatea românească având un mort, 3 răniți și 4 dispăruți. Interogatoriul prizonierilor a furnizat informația precum că, trupele ucrainene luau cu ele în retragere civilii care erau în stare să poarte arme.[66] Până la 6/19 noiembrie 1918, grosul trupelor a ajuns la Șipeniț (germană Schipenitz, ucraineană Șîpînți), în timp ce elemente de recunoaștere ale acestora au ocupat aliniamentul Mahala, Sadagura (germană Sadagora), Cozmeni (germană Kotzmann, ucraineană Kițman, poloneză Kocman), Orășeni (germană Oroscheny, ucraineană Orșivți). Forțele celor două detașamente, la 6/19 noiembrie erau dispuse în următorul dispozitiv:[66]
În acest timp, Detașamentul Dragoș a staționat la Cernăuți, în drum spre capitala Bucovinei aflându-se la 6/19 noiembrie circa 858 de oameni ai Regimentului 13 Infanterie, veniți de la Iași.[66] Odată ajunși, aceștia au fost transportați împreună cu o secție de artilerie până la Ștefănești (germană Stefanówka, poloneză Stepanivka) și la 9/22 noiembrie 1918 aceștia au ocupat mai întâi localitățile de pe frontiera de nord a Bucovinei între Crișceatec (Kryszczatek) și Cozuciovca (germană Kozuczówka, ucraineană Okopî), iar mai apoi s-au extins la est până la Prelipcea (germană Prelipcze, ucraineană Prîlîpce) și Vimușiv (germană Stefanówka, ucraineană Vîmușiv, poloneză Wymusziw). Până la 15/28 noiembrie, trupele Regimentului 13 Infanterie au extins zona de control spre interior, între Iurcăuți (germană Jurkoutz), ucraineană Iurkivți) și Chisălău (germană Kisseleu, ucraineană Kîseliv).[83] Venit de la Vaslui[83] împreună cu o secție de artilerie, Regimentului 25 Infanterie a ajuns pe calea ferată de la Cernăuți la Cozmeni (Kotzmann), subunitățile sale intrând în acțiune succesiv, pe măsura sosirii acestora în bezirkul Coțmani (Kotzman) și în zona de frontieră din sectorul Șișcăuți (germană Schischkoutz, ucraineană Șîșkivți, poloneză Szyszkovce) – Orășeni (Oroscheny) pana la 10/23 noiembrie 1918. Unitatea a ocupat până la 14/27 noiembrie și alte localități din zona de frontieră de până la Vijnița (germană Wischnitza, ucraineană Vîjnîțea).[84] Restul bezirkului Cernăuți (Czernowitz), aflat la nord de Prut, a fost ocupat până la date 11/24 noiembrie 1918 de către Regimentului 37 Infanterie, până la aliniamentul Rarancea (germană Rarancze, ucraineană Ridkivți) – Toporăuți (germană Toporoutz, ucraineană Toporivți) – Cernăuca (germană Czernawka, ucraineană Ciornivka) – Bosânceni (germană Bojanczuk), ucraineană Boianciuk, poloneză Boiancze). Practic, până în ziua în care s-a hotărât unirea Bucovinei cu România, întreaga provincie a ajuns sub controlul autorităților militare române.[84]
Controlul zonei interioare
La momentul 1918, restabilirea ordinii în Bucovina a depins de existența unei populații eterogene care, deținea o mare cantitate de armament și de existența pe teren a unor grupuri răzlețe de militari austro-ungari, situația în care se aflau trupele române fiind aceea a unui spațiu, în care, urmau să se confrunte cu suficiente elemente ostile. Cu acest scop, la 4/17 noiembrie 1918 generalul Zadik a emis Ordonanța Nr. 2, necesară „Pentru restabilirea, asigurarea și păstrarea ordinei pe întreg teritoriul Bucovinei în vechile sale granițe de către trupele Regale Române [...]” Conducerea directă a acțiunilor de reinstaurare a ordinii a reprezentat sarcina comandanților de brigăzi, sub coordonarea punctului de comandă de la Cernăuți al diviziei.[83]
Cu excepția zonei orașului Cernăuți, căreia îi fusese atribuit Regimentului 29 Infanterie,[83] asigurarea ordinii și liniștii, precum și dezarmarea populației au revenit în etapa inițială unităților de cavalerie, grănicerilor și jandarmilor aflați în structura Diviziei 8 Infanterie. Au fost create două sectoare: Sectorul I, compus din bezirkurile Suceava (Suczawa), Gura Humorului (Gurahumora) și Câmpulung (Kimpolung) a revenit Regimentului 3 Roșiori, precum și grănicerilor și jandarmilor din județul Suceava, iar Sectorul II, format din bezirkurile Siret (Sereth) și Rădăuți (Radautz), a fost alocat Regimentului 8 Roșiori, precum și grănicerilor și jandarmilor din județul Botoșani.[66] Responsabilitatea celor două sectoare a revenit comandanților Brigăzilor 15 și 16 Infanterie.[88] În ce privește nordul Bucovinei, acesta a fost împărțit începând de la 8/21 noiembrie în alte trei sectoare, atribuite unor unități de infanterie, cărora, li s-a stabilit drept scop principal restabilirea ordinii și dezarmarea populației. Astfel, Regimentul 13 Infanterie a preluat bezirkul Zastavna (Zastawna), Regimentul 25 Infanterie bezirkurile Coțmani (Kotzman) și Vașcăuți (Waschkoutz am Czeremosch), iar Regimentul 37 Infanterie bezirkul Cernăuți (Czernowitz).[83]
La 12/25 noiembrie1918, Batalionul II Grăniceri a fost relocat la Cernăuți,[18] conform unui alt ordin din 9/22 noiembrie 1918,[83] companiile 4 Dorohoi, 5 Burdujeni și 6 Fălticeni fiind dislocate la frontiera dintre Bucovina și Galiția între Nistru și Ceremuș, în următorul dispozitiv:[18]
Ultima decadă a lunii noiembrie a fost una, în care situația în provincie era departe de a se normaliza, date fiind atât elementele ostile și turbulente cât și grupurile înarmate ucrainene din interiorul acesteia, cu rol destabilizator.[89] Administrarea noii provinciiMăsurile ferm luate au redus abaterile, infracțiunuile și abzuzurile și au determinat crearea unei stări de siguranță în populație, contribuind la intrarea vieții în normalitate.[90] Organizarea jandarmerieiProcesul de transfer al autorității de la Jandarmeria Cezaro-Crăiască(de)[traduceți] la Jandarmeria Regală românească a fost unul complex și consolidarea autorității noii structuri în provincie a durat, ca efect al necesității rezolvării problemelor generate de modul, în care, austriecii își concepuseră sistemul de asigurare a ordinii interne în imperiu și respectiv, în Bucovina.[91] Vezi și articolul: Comandamentul Provincial de Jandarmerie Nr. 13 din BucovinaVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].La 24 noiembrie/7decembrie 1918, Comandamentul Diviziei 8 Infanterie a început procesul destinat organizării Jandarmeriei, aceasta fiind destinată să asigure ordinea în comunele urbane și rurale. Bărbații selecționați de la nivel local, din rândul ofițerilor și străjerilor, urmau să constituie baza noii structuri.[89] După ce inițial a fost numit în fruntea acesteia locotenentul Dan Radu, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918 funcția a fost preluată de către locotenent-colonelul Alexandru Carapeț, noua structură urmând să se numească Comandamentul Superior al Jandarmeriei în Bucovina, în acord cu opinia lui Iancu Flondor, susținător al autonomiei provinciale.[91] Adjunct al lui Carapeț a fost numit locotenentul Ștefan Văcăreanu. S-a adoptat o organizare districtuală, în subordinea noii structuri intrând următoarele comandamente districtuale (la denumirea lor fiind folosită sintagma „Comandament Jandarmi Districtual Nr.”): 1 – Cernăuți (Czernowitz), 2 – Rădăuți (Radautz), 3 – Suceava (Suczawa), 4 – Câmpulung (Kimpolung), 5 – Vijința (Wischnitza), 6 – Coțmani (Kitzman), 7 – Zastavna (Zastawna), 8 – Vășcăuți (Waschkoutz am Czeremosch), 9 – Gura Humurului (Gura Humora), 10 – Siret (Sereth), 11 – Storojineț (Storozynetz), 12 – Seletin, 13 – Vatra Dornei (Dorna Watra).[92] Organizarea propriu-zisă a Jandarmeriei,[89] care a durat până în primăvara anului 1919, a depins de către comandanții de sector, respectiv de cei ai Brigăzilor 15 și 16 Infanterie și de cei ai Regimentelor 13, 25, 29 și 37 Infanterie. La finalul acestui proces, la data de 1 mai 1919, prin Înaltul Decret nr 1635/1919 a fost înființat Batalionul de Jandarmi „Moldova”, destinat serviciului de poliție „pe întreg teritoriul Bucovinei ce s-a unit cu România”. În compunerea acestuia au intrat patru companii teritoriale, sediile acestora fiind Storojineț, Cernăuți, Câmpulung Moldovenesc și Rădăuți. Structura a fost completată de o companie depozit, în subordinea batalionului intrând 25 de secții si 206 posturi de jandarmi, care, urmau să-și desfășoare activitatea în conformitate cu prevederile Decretului Lege nr.3276 din 5 noiembrie 1918 pentru organizarea Jandarmeriei. Efectivul total al subunității a fost stabilit la 21 de ofițeri si 1.258 de jandarmi. Conform prevederilor legale, comandanții de companii, plutoane, secții și posturi trebuiau să fie la dispoziția prefecților de județe pentru a executa ordinele acestora, în ce privește ordinea și siguranța publică, precum și executarea legilor.[88] Batalionul a fost considerat un „Corp aparte" și a depins direct de Comandamentul Corpului de Jandarmi. Primul său comandant a fost maiorul Constantin Zeno Vasiliu.[92] Procesul de înlocuire a jandarmeriei austriece, cu structura jandarmeriei române s-a finalizat în anul 1921.[93] În ce privește activitatea jandarmilor și grănicerilor bucovineni, perioada care a urmat a fost caracterizată de încălcări numeroase ale dispozițiilor legale civile și militare, precum și de activități de contrabandă.[88] A fost instituit un control riguros al trenurilor pentru a fi împiedicată introducerea armelor în Bucovina, în special în stațiile feroviare din Nepolocăuți (germană Nepolokoutz), ucraineană Nepolokivți)), Babin (ucraineană Babîn, poloneză Babyn) și Noua Suliță (Nowosielitza).[90] Astfel cum a fost consemnat de către comandanții militari, adunarea armelor de la populație a decurs anevoios, acțiunea respectivă fiind încă în curs de desfășurare la sfârșitul operațiilor de luare sub control a Bucovinei.[94] De asemenea, comandanții militari au trebuit să se ocupe de către restituirea de către făptuitori a obiectelor și materialelor însușite de către aceștia de la proprietarii de drept (statul sau persoanele fizice), în timpul tulburărilor care avuseseră loc în perioada de după disoluția statului austro-ungar.[90] Sectorul economicA fost de asemenea, necesară în ce privește problemele economice de care erau interesate armata și autoritățile civile, crearea unei structurii care să gestioneze economia provinciei, să stabilească ce resurse sunt disponibile și să asigure nevoie armatei și populației.[88] Cu acest scop au fost create mai multe servicii economice, unul central la Cernăuți format din intendentul șef la Diviziei 8 infanterie și secretarii de stat de la Departamentul internelor, industriei, comerțului, domeniilor, agriculturii și alimentării, precum și servicii similare teritoriale aferente la nivelul reședințelor județene. Fiecare dintre serviciile teritoriale a fost format din comandantul militar, prefectul și câte un proprietar sau comerciant din județele respective.[88] Măsurile care au fost luate au inclus și recuperarea bunurilor care aparținuseră statului sau persoanelor fizice, indisponibilizate în cursul devastărilor care avuseseră loc între momentul disoluției Armatei Austro-Ungare și intrarea trupelor române.[88] Aceste activități au inclus de exemplu, în condițiile unor plângeri venite din partea locuitorilor referitoare la furturi, percheziții ale gospodăriilor pentru a se verifica dacă vitele, bunurile sau recoltele deținute se aflau sau nu în mod real, în proprietatea locuitorilor respectivi.[95] La 24 decembrie 1918/6 ianuarie 1919, prin Ordinul nr. 903, generalul Zadik a dispus desființarea Serviciului Economic, autoritatea comandanților militari, în ce privește chestiunile economice, fiind restrânsă doar la aprovizionarea unităților.[94] Organizarea dispozitivului de apărare în Bucovina Aspirațiile teritoriale ale delegației ucrainene, prezentate la Conferința de Pace de la Paris din 1919. PremiseleLa nord și est de Bucovina se aflau forțe ucrainene constituite sau în curs de organizare, într-un context în care ucrainenii revendicau fățiș nordul provinciei. Informațiile existente sugerau că în zona Colomeea (Kolomya) – Sneatîn (Snjatyn) se află două regimente de infanterie în curs de organizare, înafară de acestea existând bande izolate, concentrate în tot lungul frontierei cu zona ucraineană. În intenție, acestea forțe ar fi fost destinate luării în stăpânire a teritoriului până la Siret, pentru a se putea beneficia de avantajele politicii de fait accompli(d), la momentul începerii tratativelor de pace. Acțiunile respectivelor forțe, considerate ca ostile, urmăreau și o eventuală radicalizare a ucrainenilor bucovineni.[90] Situația descrisă a impus elaborarea de către comandantul Diviziei 8 Infanterie a unui plan de apărare a frontierei de nord și est a Bucovinei, adecvat situației. Acest plan a fost structurat pe trei puncte, care au abordat ipotezele asupra unei invazii ucrainene, hotărârile comandamentului Diviziei 8 Infanterie în raport cu aceste ipoteze, precum și repartiția forțelor și misiunile pe care acestea urmau să le aibă.[90] Astfel, luând în considerație repartiția în apropierea frontierei a trupelor ucrainene și orientarea sistemului de comunicații spre Cernăuți, au fost luate în considerare următoarele ipoteze privind posibilele direcții de atac: a) Colomeea (Kolomya) – Sneatîn (Snjatyn) – Cernăuți, b) Horodenka – Zastavna (Zastawna) – Cozmeni (Kotzmann) – Cernauți c) Zalișciîkî (Zaleszczyki) – Cernauți d) din toate direcțiile spre Cernăuți. Urma în acest context să se reziste militar la frontierele provinciei, cu forțele concentrate la nord de râul Prut și să se ia inițiativa printr-o operație ofensivă pe direcția vest, având ca scop nimicirea inamicului și atingerea localităților Horodenka, Sneatîn (Snjatyn) și Zalișciîkî (Zaleszczyki), într-o primă etapă.[90] Dispozitivul de apărareDecembrie 1918-ianuarie 1919Aflate în nordul provinciei și repartizate în sectoarele Zastavna (Regimentul 13 Infanterie), Coțmani și Vășcăuți (Regimentul 25 Infanterie) și Cernăuți (Regimentul 37 Infanterie),[83] unităților respective li s-au trasat sarcini distincte în ce privește apărarea, în timp ce forțele aflate în zona central-sudică (Sectoarele I și II) urmau să-și păstreze misiunile stabilite anterior și dispunerea. În ce privește podurile de cale ferată, Batalionului 8 Pionieri i-a fost desemnată misiunea de a le distruge pe cele de la Zalișciîkî (Zaleszczyki) și Orășeni (Oroscheny).[96] Realizarea dispozitivului stabilit s-a făcut în patru zile.[97] Concentrarea forțelor și misiunile primite au fost următoarele:[96]
În același timp, comandamentul diviziei a hotărât să intensifice acțiunile care urmăreau menținerea ordinii și liniștii în zona de operații, avându-se însă în vedere însă că, misiunea prioritară urma să rămână respingerea atacurilor ucrainene,[96] într-un context în care manifestările ostile și actele ilegale diminuaseră simțitor, în provincie.[97] Au fost desemnați să exercite funcția de comandanți militari ai bezirkurilor ajutorii comandanților de regimente, care urmau să mențină ordinea, să exploateze economic teritoriul în beneficiul propriei unități și al populației, precum și să asigure adunarea, depozitarea și expedierea armelor strânse de la populația aflată în teritoriul de responsabilitate.[96] Comandamentele de sector au avut misiunea să organizeze și să mențină ordinea, dispunând suplimentar de trupele de cavalerie ale roșiorilor:[97]
Restul unităților Diviziei 8 Infanterie au fost dispuse la Cernăuți, mai puțin escadronul divizionar, care, a fost dislocat la Seletin.[97]
Consolidarea pozițiilor ocupate, amenajarea genistică a liniilor de apărare precum și adoptarea unor măsuri pentru evitarea unui atac prin surprindere, din partea trupelor ucrainene au continuat pe tot parcursul lunii decembrie, alături de continuarea strângeri armelor de la populație și a restabilirii ordinii acolo unde a fost cazul, ori de instruirea marelui număr de rezerviști, care, completaseră trupele.[94] Ziua de 6 decembrie (sărbătoarea Sfântului Nicolae) a fost folosită drept ocazie de a ridica moralul trupelor române și al populației, prin servicii religioase și permisii. În perioada sărbătorilor de iarnă activitățile militare au fost, în general, suspendate.[100]
Februarie – mai 1919
La 6/19 februarie 1919 a fost stabilit un nou aliniament de delimitare între Divizia 1 Cavalerie și Divizia 8 Infanterie: Ruhotin (ucraineană Ruhotîn, poloneză Ruchotyn) – Grozinți (germană Grozincy, ucraineană Hrozînți) – Rachitna (poloneză Rokytne, ucraineană Rokîtne) – vechea frontieră dintre Basarabia și Bucovina, până la Prut. Până la sfârșitul lunii martie 1919 activitatea în zona de responsabilitate a diviziei a fost redusă. S-au executat doar dislocări și redislocări de subunități, precum și lucrări genistice, executarea fortificațiilor de campanie fiind limitată de lipsurile materiale.[101] Tot în luna februarie 1919, Batalionul 1 Infanterie ale Regimentului 29 Infanterie – dislocat la la Cristinesti (ucraineană Krestenți), Divizionul 4 Artilerie al Regimentului 17 Obuziere – dislocat la Dinăuți (ucraineană Dînivți, germană Dyniwzi) și Regimentul 1 Roșiori – dislocat la la Dorohoi au constituit noua rezervă a Corpului IV Armată.[101] Luna martie 1919 a fost o lună în care s-au înregistrat puține atacuri de provocare la granițe, intervalul fiind folosit cu organizarea, instrucția individuală sau simularea unor tactici de apărare, ori organizarea unor sesiuni educative pentru soldați, precum: „Bolșevismul și urmările lui”, „Demnitatea soldatului-cinstea soldatului”, ori „Felul cum trebuie să se poarte cu populația”.[103] În luna aprilie 1919, drept efect al operațiilor militare din Transilvania, s-au luat suplimentar doar măsuri temporare de apărare.[101] Cu toate acestea, administrația militară română din Bucovina a început să mobilizeze forțele proprii la granița vestică a Republicii Ucrainene încă din prima parte a lunii aprilie 1919. Pe malul drept al Nistrului, astfel, încă din prima decadă a lunii unitățile militare române s-au aflat în stare de alertă maximă, oprind orice tentativă de trecere pe malul drept al acestuia, iar la sfârșitul lunii aprilie, noi trupe au sosit în zona Nepolocăuți (Nepolokoutz) – Berbești. De asemenea, la sfârșitul aceleiași luni noi unități de aviație au fost dislocate la periferia orașului Vijnița (Wyschnyzja),[104] iar la 29 aprilie 1919, grănicerii au fost înlocuiți la frontieră de trupe de cavalerie.[101] Vezi și articolul: Intervenția Armatei României în Pocuția în 1919#PregătirileVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].La 1 mai 1919, prin Ordinul Nr. 35 al Marelui Cartier General, în Bucovina și Basarabia a fost stabilită o nouă grupare a forțelor. Planul de acțiune elaborat în baza noii dispuneri a forțelor, care, lăsau grupările operative în aceeași structură și modificau doar structura regimentelor și brigăzilor, a preluat majoritatea elementelor din planul anterior.[101] Implicarea trupelor în acțiuni în afara BucovineiÎn timpul Revoltei de la Hotin, la ordinul comandantului Corpului IV Armată, Batalionul 1 infanterie al Regimentului 37 Infanterie a fost dislocat la Noua Suliță (Nowosielitza), pentru a veni în sprijinul Brigăzii 1 Roșiori a Diviziei 1 Cavalerie.[94]
Prin Ordinul nr. 1195 din 22 mai 1919, Marele Cartier General român a dispus ca începând cu 23 mai 1919, Divizia 8 Infanterie să înainteze dincolo de granița Bucovinei între Nistru și munți. În aceeași zi, comandamentul Grupului de Divizii „General Petala a prevăzut, prin Ordinul de operații nr. 8 ca din rezerva grupului de divizii, Regimentul 8 Vânători și Bateria 3 din Regimentul 12 Artilerie să fie puse la dispoziția Diviziei 8 Infanterie, pentru a-și putea aceasta îndeplini misiunea.[106] Datorită dispersării trupelor Diviziei 8 Infanterie în toată Bucovina, debutul acțiunii a fost amânat pentru data de 24 mai 1919.[107]
În dimineața zilei de 24 mai 1919, la ora 04.30, unitățile române și-au început înaintarea în Pocuția, precedate de zboruri de recunoaștere ale aviației române.[108] EpilogSituația politicăPrăbușirea imperiilor Austro-Ungar și Rus a venit atât de neașteptat, încât elitele politico-administrative ale României s-au văzut puse în situația suprasolicitantă de a asigura noile provincii prin forță militară, de a obține recunoașterea internațională a frontierelor la Conferința de Pace de la Paris și de a preveni simultan tulburările revoluționare, care, se prefigurau pe plan intern.[109] Vezi și articolul: [[]]Vezi și articolele Revolta de la Hotin și Răscoala de la TatarbunarVezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].
România a întrerupt constituirea structurii statale ucrainene pe teritoriul bucovinean, ocupând militar teritoriul până la Prut doar cu un contingent inițial restrâns de trupe (3.000 de oameni și 24 de tunuri).[111] Presa românească din Bucovina a încercat în primul deceniu de după unire să realizeze o narațiune istorică unitară, care, să rămână în memoria colectivă. Coordonatele acestei narațiuni, exprimată în stil festivist, au avut ca repere crearea Constituantei Bucovinei, care a avut atât legitimitatea de a decide modalitatea prin care, să aducă pacea în teritoriu, cât și autodeterminarea și unirea Bucovinei cu România. De asemenea, potrivit presei, nesiguranța și tulburările produse de către trupele bolșevice au făcut necesară intervenția trupelor române. Au fost înfățișate și emulația, alături de entuziasmul populației, precum și efortul militarilor români de a alunga bandele bolșevice și de menține ordinea,[112] aducând pacificarea provinciei.[113] Din punctul de vedere al contemporanilor epocii, „chestiunea ucraineană” a devenit în perioada interbelică un factor destabilizator recunoscut, în politica cercurilor conducătoare ale României. Forța opoziției exprimată de ucraineni a devenit astfel, un detonator al schimbărilor de după Marele Război, în întreaga Românie.[114] Situația etnicăPână în ultima jumătate a anului 1918 a existat un echilibru etnic în Bucovina, între comunitățile română și ucraineană ale provinciei, care, conviețuiseră în granițele statelor respective mai mult de un secol. Confruntările politice și parțial armate româno-ucrainene din anii 1917-1918 din Basarabia și Bucovina, care, au avut loc în contextul dispariției celor 2 imperii, au marcat profund în perioada interbelică evoluția relațiilor intercomunitare din epoca respectivă și au determinat apariția unei neîncrederi reciproce, manifestată constant în timpul dintre cele două războaie mondiale.[8] Disensiunile manifestate atât în Parlamentul din Cisleithania cât și la nivelul teritoriului bucovinean au condiționat în mod definitiv, comportamentul Regatului României față de statul ucrainean.[79]
La data de 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, boicotat de reprezentanții Radei ucrainene, a decis unirea Bucovinei cu România. Ucrainenii, care, trăiau preponderent în nordul Bucovinei, au fost înglobați între granițele României ca urmare a Conferinței de Pace de la Paris din 1919, alături de cei din nordul și din sudul Basarabiei,[79] precum și de cei din Maramureș (maghiară Máramaros vármegye), Sătmar (maghiară Szatmár vármegye) și Banat (maghiară Bánság).[115] Aceasta s-a petrecut în contextul în care, în ce-i privește, ucrainenii bucovineni fuseseră spre diferență de cei din Basarabia, obișnuiți în fostul ducat cu un statut cel puțin egal cu al românilor. De asemenea, dezvoltaseră încă din timpul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea[79] o puternică identitate națională[115] și aveau afinități puternice cu ucrainenii din Galiția,[79] considerată în acel secol motor al conștiinței și identității ucrainene.[116]
De la bun început, cu excepția celor aparținând micii comunități din Banat, ucrainenii au respins integrarea în viața României Mari,[115] iar eforturile de „reromânizare” a acestora au eșuat.[117] Republica Sovietică Socialistă Ucraineană și Uniunea Sovietică nu au recunoscut ceea ce ele au considerat a fi anexarea unei regiuni, care, din punctul lor de vedere a aparținut nominal Republicii Populare a Ucrainei Occidentale.[111] La rândul lor politicienii Mișcării Albe au recunoscut drepturile culturale și istorice ale României asupra acestui teritoriu, dar subliniind că era aproximativ egal populat de două popoare, au văzut drept soluție a problemei împărțirea regiunii după linii etnice, asociată cu acordarea reciprocă de drepturi acelor etnici care, s-ar fi regăsit într-un stat străin.[118] Vezi și articolul: [[]]Vezi și articolele Ultimatumul sovietic dat României în 1940 și Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de NordVezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].Referințe
Bibliografie
Legături externe
Vezi și |
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Portal di Ensiklopedia Dunia
