|
Radu cel Mare
Radu cel Mare (n. 1467, Transilvania, Regatul Ungariei – d. ) a fost domn al Țării Românești din septembrie 1495 până în aprilie 1508. Date biograficeNăscut în 1467, fiu al lui Vlad Călugărul, și al Radei (călugărită Samonida)[4] a domnit împreună cu tatăl său în 1492 și apoi l-a succedat după 8 septembrie 1495.[1][5] Domnia lui Radu cel Mare s-a remarcat prin pace, relativă prosperitate și progres cultural. Deși Radu a crescut tributul plătit Porții Otomane de la 8000 la 12.000 de galbeni anual, pe care i-a livrat personal la Istanbul sultanului Baiazid al II-lea între 1500 și 1507, acești bani au fost bine cheltuiți, asigurând țării și domnului ei securitatea și accesul la vasta piață otomană. Radu a fost un iscusit diplomat și în relațiile cu Ungaria și cu sașii transilvăneni, și a avut bune relații cu marele său omolog și contemporan din Moldova - Ștefan cel Mare. Un mic contigent muntean trimis de Radu Vodă (numărând aparent câteva sute), alături de unul de 2000 de turci, au luptat alături de oastea moldoveană a lui Ștefan cel Mare împotriva armatei regelui Poloniei Ioan I Albert la Codrii Cosminului în octombrie 1497. Radu a fost cel care a mediat pacea din 1503 de la Seghedin (Szeged) dintre Imperiul Otoman și Regatul Ungariei. Și pe plan intern el a fost un conducător înțelept și abil reușind să controleze tendințele centrifuge ale marii boierimi, în special ale puternicului clan al Craioveștilor care domina viața politică în Oltenia.[6] Radu cel Mare a fost și un remarcabil protector al vieții religioase și culturale, la curtea lui găsind adăpost și sprijin patriarhul ecumenic Nifon al II-lea, cel care a inițiat reforma bisericii valahe și care a ocupat între 1502 și 1505 și funcția de mitropolit al Ungrovlahiei (numele uzual în documentele slavone, latine și grecești ale epocii al Țării Românești). Nifon a fost urmat în scaunul patriarhal de Maxim Brancovici (despotul sârb domnind la nord de Dunăre și Sava 1486-1496 care apoi s-a călugărit, canonizat de biserica sârbă și, după 1513, a fost și mitropolit al Belgradului) care a păstorit și el Țara Românească din 1505 până în 1509. Dealtfel și Nifon a fost sanctificat de Biserica Ortodoxă (Patriarhia ecumenică și BOR). Radu cel Mare, ca și tatăl său Vlad Călugărul, a fost puternic implicat în viața religioasă a tuturor creștinilor din Imperiul Otoman (expresie a fenomenului de rezistență culturală frumos numit de Nicolae Iorga „Bizanțul după Bizanț”) și a făcut donații generoase pentru multe mânăstiri de la Muntele Athos, Ierusalim și pentru ctitoria împăratului Justinian din Sinai - mânăstirea Sf. Ecaterina.[7] Singurele evenimente militare s-au consumat în 1507 când Radu Vodă a dat sprijin unui rebel și pretendent la tron moldovean - Roman de Coșereni care în 1507 a atacat și prădat ținutul Putnei (acum parte din județul Vrancea) atrăgând riposta violentă a domnului moldovean Bogdan al III-lea, care a devastat la rându-i zona Râmnicu Sărat. În cele din urmă conflictul a fost aplanat prin medierea mitropolitului Maxim Brancovici.[8] Cinci dintre fiii lui Radu cel Mare au fost domni ai Țării Românești. În timpul domniei sale a fost tipărit de către călugărul sârb Macarie (refugiat in 1499 din Cetina, Muntenegru) Liturghierul (1508), în limba slavonă, care este prima carte tipărită în Țara Românească.[9], [10] Radu cel Mare este înmormântat la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, principala sa ctitorie. Radu a început și construcția bisericii mitropolitane „Înălțarea Domnului” din Târgoviște, terminată în 1520 de Neagoe Basarab. FamiliaA fost căsătorit (cca 1494-95) cu doamna Cătălina Crnojevic (numită în alte surse și "din Sărata"), sora ultimului despot sârb al Zetei (Muntenegru), Gheorghe Crnojevic. Cei 2 au avut 5 copii (pe cât se poate întrevedea din documentele rămase disponibile):
A mai avut și doi fii nelegitimi:
Galerie de imagini
Note
Lectură suplimentară
Vezi și
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Portal di Ensiklopedia Dunia
