Numele binomial a fost determinat de savantul francez Pierre Bulliard drept Agaricus nigricans în volumul 5 al marii sale opere Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume avec leurs propriétés, et leurs usages en medecine din 1785.[7]
Apoi, în 1838, renumitul botanist suedez Elias Magnus Fries a transferat specia la genul Russula sub păstrarea epitetului, de verificat în lucrarea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum din 1838,[8] fiind și numele curent valabil (2023).
Toate celelalte încercări de redenumire sunt acceptate sinonim.
Pălăria: este o ciupercă impunătoare cu un diametru de 6-18 (25) cm, cărnoasă, inițial semisferică cu marginea răsfrântă spre picior, apoi boltită, în sfârșit plată, la vârstă adâncită în formă de pâlnie cu marginea ridicată și ondulată. Cuticula, care se separă pe de carne aproape complet, este netedă, deseori umedă și lipicioasă. Ea crapă adesea la exemplare bătrâne, dacă vremea este uscată. Coloritul ei este la început albicios, devine brun-roșcat până brun-închis, pătat în mod diferit cu negru sau chiar negru la exemplarele bătrâne.
Lamelele: sunt foarte distanțate între ele, cărnoase și înalte, distinct bifurcate, aderate la picior sau scurt decurente. Atunci când sunt atinse, înroșesc, devenind apoi brune și în sfârșit negre. Coloritul este la început alb ca fildeșul până la crem palid, la bătrânețe de un găbui murdar, adesea cu tonuri gri-negricioase până negre.
Piciorul: are o înălțime de 4-8 cm și o lățime de 1,5-3 cm, este ferm, cilindric, uniform, neted, fiind în tinerețe plin dar împăiat spre bătrânețe și prezentând niciodată un inel. Culoarea lui este albă, dar pătată brun-roșiatic cu vârsta. După o leziune se colorează gri-negricios.
Carnea: este compactă, de bună densitate și greutate, fiind în tinerețe albă, la maturitate devine roșiatică sau gri-roșiatică. Se colorează identic, dacă este tăiată după aproximativ un sfert de oră. Mirosul este aproape imperceptibil, și gustul dulceag în pălărie și picior, dar puțin iute în lamele.
Caracteristici microscopice: are spori mici, hialini (translucizi), rotunjori până ușor ovali, aproape reticulați, având o mărime de 6,5-8,5 x 5,5-7,7 microni. Pulberea lor este albă.[4][5]
Reacții chimice: Carnea buretelui se decolorează cu sulfat de fier verzui.[10]
Este de menționat, că această specie are cea mai mare asemănare cu cea letală Russula subnigricans[23] care însă este răspândită actual (2018) numai prin China, Japonia și Taiwan.
Specii asemănătoare în imagini
!Neohygrocybe ovina sin. Hygrocybe ovina!
Russula acrifolia
Russula aeruginea
Russula albonigra
Russula anthracina
Russula chloroides
Russula densifolia
Russula grisea
Russula heterophylla
Russula nauseosa
!!Russula queletii!!
Russula virescens
Valorificare
Vinețica negricioasă nu este astfel de gustoasă ca Russula cyanoxantha (vinețica porumbeilor). Ea este comestibilă cât ciuperca este tânără și cu carnea albă. Se recomandă pregătirea ei în combinație cu alte ciuperci de pădure, după îndepărtarea (posibilă) a lamelelor destul de iute. Ciuperca se poate usca, mai departe se potriveste pentru conservarea în oțet sau ulei.[24]
Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[25][26]
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 392-393, ISBN 3-405-12116-7
^Gheorghe Sălăgeanu, Anișoara Sălăgeanu: „Determinator pentru recunoașterea ciupercilor comestibile, necomestibile și otrăvitoare din România”, Editura Ceres, București 1985, p. 281
^Pierre Bulliard: „Herbier de la France ou, Collection complette des plantes indigenes de ce royaume etc..”, vol. 5, Editura Didot, Debure, Belin, Paris 1785, tab. 112
^Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala 1836-1838, p. 350[1]
^Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 768
^Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 477, ISBN 3-85502-0450
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 390-391, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 404-405, ISBN 3-405-12081-0
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 201-202, ISBN 3-426-00312-0
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 392-393, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 382-383, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 394-395, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 398-399, ISBN 3-405-12116-7
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 406-407, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1976, p. 404-405, ISBN 3-405-11774-7
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 204-206, ISBN 3-426-00312-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 398-399, ISBN 3-405-12124-8, p. 438-439, ISBN 88-85013-25-2
^Tsuguo Hongo: „'Russula subnigricans” în: „Journal of Japanese Botany”, vol. 30, nr. 3, Tokio 1955, p. 79
^Fritz Martin Engel, Fred Timber: „Pilze: kennen – sammeln – kochen”, Editura Südwest, München 1969, p. 172-173
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, p. 526, ISBN 3-8289-1619-8
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
Csaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci: ciuperci comestibile și otrăvitoare”, Editura Casa, Oradea 2013
Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
.JPG)
.JPG)
.JPG)
_Kuhner_294486.jpg)
.jpg)
.jpg)
.JPG)
