În 1793, buretele a fost menționat și desenat pentru prima dată de micologul francez Jean-Jacques Paulet în volumul 2 al cărții sale Traité des champignons.[7] Dar el l-a văzut variație a speciei Calocybe gambosa (Agaricus georgii var. palumbina). Astfel, renumitul savant olandez Christian Hendrik Persoon l-a făcut soi independent (Agaricus griseus) în lucrarea sa Synopsis methodica fungorum din 1801.[8]
Câțiva ani mai târziu, în 1838, marele om de știință suedez Elias Magnus Fries i-a schimbat numele generic în Russula, alăturându-l genului de același nume, de citit în lucrarea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum.[9] Acest taxon este valabil până în prezent (2018).
În decursul timpului, mai mulți micologi au încercat redenumiri respectiv crearea de variații. Ele sunt cu toate acceptate sinonim, dar sunt nefolosite și pot fi neglijate, cu excepția Russula palumbina, nume determinat de micologul francez în alăturare de cel al lui Paulet într-un articol din jurnalul micologic Quelques especes critiques ou nouvelles de la Flore Mycologique de France, în jurnalul Compte Rendu de l'Association Française pour l'Avancement des Sciences.[10] Acesta a fost și mai este rar folosit de micologi, în primul rând de cei francezi.
Pălăria: este de mărime medie pentru ciuperci plin dezvoltate cu un diametru de aproximativ 6-11 cm, fiind cărnoasă, inițial semisferică, apoi boltită, în sfârșit plată, la bătrânețe adâncită în centru, cu marginea deseori canelată și răsucită în sus. Cuticula, care se poate îndepărta cam până pe jumătatea razei pălăriei, este netedă, nu rar brumată, dar unsuroasă la umezeală. Coloritul tinde tare, de la gri, peste slab gri-măsliniu, gri-verzui, gri de oțel (câteodată cu tonuri aproape lila), gri-purpuriu până la măsliniu-negricios. De asemenea este uneori pătată gălbui ca paia sau ușor roșiatic. Cu varsta incepe sä se decoloreze, începând în centru.
Lamelele: sunt foarte sfărâmicioase, stau înghesuite, destul de subțiri, bifurcate sau cu lamelute intercalate, aderate la picior, în vârstă decurente. Coloritul este la început albui, mai târziu de un crem albicios până crem.
Piciorul: are o înălțime de 6-8 cm și o lățime de 1,5-3,5 cm, este ferm și plin, în vârstă împăiat, cilindric, uniform uscat la suprafață, spre pălărie uneori ușor striat longitudinal sau brumat. Culoarea este albă, adesea cu nuanțe liliacee sau slab roșiatice. Nu prezintă inel.
Carnea: este tare și cărnoasă, fiind albă, la bătrânețe cu nuanțe maronii. Sub cuticulă preia coloritul ei. Tăiată și expusă aerului pentru mai mult timp capătă pete roșiatic-violacee. Mirosul este aproape imperceptibil și gustul plăcut, lamelele exemplarelor tinere chiar ceva iutișor.[6][5]
Caracteristici microscopice: are spori cu o mărime de 6,5-8,9 x 5,5-6,5 microni, așadar mici precum rotunjori până alungit ovoidali, hialini (translucizi), verucoși-spinoși, negii fiind adesea uniți ca lanțuri de 4-5, astfel încât desenul apare uneori aproape reticulat. Pulberea lor este ocru-gălbuie. Basidiile cu 4 sterigme fiecare măsoară 30-35 x 7-9 microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) sunt fusiforme cu o dimensiune de 50-65 x 10-12 microni.[11]
Reacții chimice: Buretele se colorează cu acid sulfuric în cuticulă portocaliu, cu anilină încet slab roșu de somon, apoi negru, cu fenol maroniu până purpuriu-negricios, cu Hidroxid de potasiu viu roșiatic, cu naftolul α câteodată roșu de somon și după cel puțin 5 ore încet slab albastru, iar cu sulfat de fier roșu-portocaliu.[12][13]
Vinețică cenușie este la fel de savuroasă ca vinețica porumbeilor, Astfel ea poate fi preparată și consumată în același mod. [34]
Pentru genul Russula (ca și pentru soiurile Lactarius și Lactifluus) contează: Toți bureții fără miros neplăcut precum fără gust iute sau neconvenabil sunt comestibili. Chiar și unii din acei iuți ar putea fi mâncați.[35][36][37]
^ abGiacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. X, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929, p. + tab. 452
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 398-399, ISBN 3-405-12116-7
^Jean-Jacques Paulet: „Traité des champignons”, vol. 2, Editura Imprimerie royale puis nationale, Paris 1793, p. 11, tab.95
^D. C. H. Persoon: „Synopsis methodica fungorum”, vol. 2, Editura Henricum Dieterich, Göttingen 1801, p. 445
^Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 361 [1]
^Lucien Quélet: „Quelques especes critiques ou nouvelles de la Flore Mycologique de France”, în jurnalul „Compte Rendu de l'Association Française pour l'Avancement des Sciences”', vol. 11, 1883, p. 396
^Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. X, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1929, p. + tab. 452
^Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 492, ISBN 3-85502-0450
^Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 4-a, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1978, p. 434
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 131-133, ISBN 3-426-00312-0
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Gustav Lindau, Eberhard Ulbrich: „Die höheren Pilze, Basidiomycetes, mit Ausschluss der Brand- und Rostpilze”, Editura J. Springer, Berlin 1928
Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
Meinhard Michael Moser: „Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. II/b 2 „Röhrlinge und Blätterpilze”, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, ISBN 3-426-00312-0
.jpg)
.jpg)
_Fr_105648.jpg)
_Fr_271830.jpg)
.jpg)
