Rotacism

Rotacismul sau rotacizarea, termen format de la numele ῥῶ „ro” al literei ρ din alfabetul grec, este o schimbare fonetică ce constă în transformarea unei consoane în [r]. În diferite limbi, fenomenul poate afecta diferite consoane și este în principal diacronic, adică constituind o evoluție fonetică, sau sincronic, adică prezent în starea la un moment dat a unei limbi, dar tot de origine istorică, manifestându-se în flexiune.

Rotacismul în evoluția limbilor

De exemplu, în evoluția de la limba latină arhaică la cea clasică a existat schimbarea lui [s] intervocalic în [z], apoi rotacizarea acestuia. Fenomenul este semnalat de către Titus Livius în numele propriu de persoană Furius, despre care menționează că se scrie și Fusius[1]. În domeniul verbului, sufixul de infinitiv a fost -se, care a devenit -re: amare „a iubi”, legere „a citi”, audire „a auzi”[2].

În evoluția de la limba latină la unele limbi romanice au avut loc de asemenea rotacizări. În limbile romanice de est s-a produs rotacizarea lui [l] intervocalic, de exemplu în mola(m) > moară (română), moarã (aromână), moară (meglenoromână), morę (istroromână)[3]. Un fenomen analog este rotacizarea lui [z] intervocalic în evoluția de la limba proto-germanică la limbile germanice occidentale (cf. limba gotică maiza > engleza veche māra > engleza modernă more „mai mult”)[4].

În unele limbi romanice deja formate au avut loc rotacizări în cursul evoluției lor ulterioare. În limba spaniolă, un exemplu este evoluția cuvântului hombre „om”. A pornit de la latinescul homine(m), din care mai întâi a căzut [i] și a rezultat *homne[5], apoi [n] s-a disimilat de [m], rotacizându-se (> *homre), deoarece vorbitorii nu puteau pronunța două consoane nazale învecinate, și, în fine, disimilarea a fost întărită de introducerea unui [b][6].

În unele limbi, rotacizarea a avut loc numai în anumite varietăți regionale, și eventual s-a păstrat. În limba română veche, de exemplu, este atestat rotacismul lui [n] intervocalic la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, în jumătatea de nord a Transilvaniei și în nordul Moldovei. Fenomenul este prezent în primele scrieri în română, așa-numitele texte rotacizante (Codicele Voronoțean, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Scheiană și Psaltirea Hurmuzaki): ex. bine > bire, pâne > pâre[7]. În româna modernă, rotacizarea lui [n] se mai întâlnește numai ca fenomen regional, în unele sate din Munții Apuseni, de pildă Scărișoara (găiră „găină”, lură „lună”), și este caracteristic istroromânei: bire „bine”, spure „spune”[8].

Și în numeroase varietăți regionale din Italia (din Piemont, Lombardia, Liguria, Romagna, Calabria etc.) există rotacismul lui [l]. La Milano se poate auzi gora „gâtlej” în loc de gola în italiana standard, sau fiora „fiică” vs. figliola; la Lucca – mignoro vs. mignolo „degetul mic” sau pentora vs. pentola „oală”; la Sora (Lazio) – [tawǝra] vs. tavola „masă”; la Roma er vs. il (articolul hotărât masculin singular)[2].

Rotacismul în flexiune

În unele limbi, rotacismul este un fenomen sincronic, manifestându-se în flexiune. Este cazul, de exemplu, în latina clasică, al substantivelor de declinarea a treia, la care se păstrează desinența de nominativ singular arhaică [s], dar se rotacizează la celelalte forme cazuale: arbos „arbore”, genitiv arboris, genus – generis[9].

Acest gen de rotacism se manifestă și în engleză, în paradigma verbului be „a fi”: was „(eu) am fost, a fost” vs. were „ai fost, (noi) am fost, ați fost, au fost”[4].

Note

1. la „Consules inde A. Postumius Albus Sp. Furius Fusus. Furios Fusios scripsere quidam” (Consulii din anii următori au fost Aulus Postumius Albus și Spurius Furius Fuscus. Furius este scris uneori Fusius) (Ab urbe condita, cartea a III-a, [4]) (accesat la 31 martie 2018).
2. ^ Dubois 2002, p. 412.
3. Sala 1989, p. 275.
4. ^ Bussmann 1998, p. 1010.
5. Asteriscul (*) marchează un cuvânt neatestat, reconstituit de lingviști.
6. DEEL, articolul hombre.
7. Constantinescu-Dobridor 1998, articolul rotacism.
8. Sala 1989, p. 158.
9. Bennett 1918, p. 7.

Surse bibliografice

• en Bennett, Charles Edwin, New Latin Grammar (Noua gramatică a limbii latine), Boston / New York / Chicago, Allyn and Bacon, 1918 (accesat la 31 martie 2018)
• en Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics Arhivat în 23 ianuarie 2022, la Wayback Machine. (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 31 martie 2018)
• Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 31 martie 2018)
• es Diccionario Etimológico español en linea (Dicționar etimologic spaniol online) (DEEL) (accesat la 31 martie 2018)
• fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002 (accesat la 23 decembrie 2022)
• Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbilor romanice, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, ISBN 973-29-0043-1

Bibliografie suplimentară

• Dan Ungureanu, Româna și dialectele italiene, București, Editura Academiei, 2016