Regatul celor Două Sicilii

Regatul celor Două Sicilii
Regatul celor două Sicilii
Regno delle Due Sicilie (it) Regno d’’e Doje Sicilie (nap) Regnu dî Dui Sicili (scn)
← ← 1816 – 1861 →
Drapel Stemă
Imn național
Inno al Rè (Imn Regelui)
Regatul celor Două Sicilii (în verde). Regatul celor Două Sicilii (în verde).
Capitală	Napoli
Limbă	italiană (oficială), siciliană, napolitană
Religie	catolicism
Guvernare
Formă de guvernare	Monarhie
re di Napoli e Sicilia[*][[re di Napoli e Sicilia |​]]
- 1816-25	Ferdinand I
- 1859–61	Francisc al II-lea
Istorie
Fondare	1816
Unificarea Italiei	12 februarie 1861
Date statistice
Suprafață
- 1860	111.900 km²
Populație
- 1860	8.703.000 loc.
Densitate	77,8 loc./km²
Economie
Monedă	Q15256289[*]​
Modifică date / text

Regatul celor Două Sicilii (în napolitană Regno d’’e Doje Sicilie, în siciliană Regnu dî Dui Sicili, în italiană Regno delle Due Sicilie) a fost cel mai mare și mai bogat stat italian dinainte de unificarea Italiei. El a existat până în 1860, când a fost anexat de Principatul Piemontului (denumit oficial Regatul Sardiniei), noul stat rezultat fiind denumit Regatul Italiei începând cu 1861.

Regatul se întindea în sudul Peninsulei Italice și în insula Sicilia. Era format din teritorii din două foste regate care au avut o istorie comună: Regatul Neapolelui, format din partea sudică a peninsulei și Regatul Siciliei de pe insula Sicilia.

Repere ale istoriei Regatului celor Două Sicilii

Înființarea Regatului celor Două Sicilii

Regatul celor Două Sicilii a rezultat din unirea Regatului Siciliei cu Regatul Neapolelui (denumit Regatul Siciliei Peninsulare), de către regele Alfonso al V-lea al Aragonului în 1442. Cele două fuseseră separate din 1282. La moartea regelui Alfonso în 1458, regatul s-a împărțit între fratele acestuia, Ioan al II-lea al Aragonului, care a păstrat Sicilia, și fiul său nelegitim Ferdinand, care a devenit rege al Neapolelui.

În 1501 regele Ferdinand al II-lea al Aragonului, fiul lui Ioan al II-lea, a cucerit Neapole și a reunificat cele două regate sub autoritatea coroanei Spaniei. Titlul de „Rege al Siciliei și al celor Două Coaste ale Strâmtorii” a fost purtat de regii Spaniei până la Războiul Succesiunii Spaniole. La capătul acestui război, tratatul de la Utrecht (1713) a dat Sicilia ducelui de Savoia, până când tratatul de la Rastatt din 1714 a lăsat Neapole împăratului Carol al VI-lea. În 1720 împăratul și Savoia au schimbat Sicilia pentru Sardinia, reunificând Neapole cu Sicilia.

În 1734 ducele Carol de Parma, fiul lui Filip al V-lea al Spaniei, a luat coroana siciliană de la Austria și a devenit Carol al VII-lea și al V-lea, dând Parma fratelui său mai mic, Filip. În 1754 el a devenit rege al Spaniei și a lăsat Sicilia și Neapole fiului său mai mic, care a domnit sub numele de Ferdinand al III-lea al Siciliei și al IV-lea al Neapolelui, după care s-a încoronat ca Ferdinand I al celor Două Sicilii. În afara unei întreruperi în timpul lui Napoleon, Regatul celor Două Sicilii a rămas în familia Bourbon (Bourbon Duo-Sicilie) până în 1860.

Perioada napoleoniană

Napoleon Bonaparte a capturat Neapole în ianuarie 1799, în numele Republicii Franceze, și a proclamat Republica Partenopeană. Regele Ferdinand a plecat din Neapole în Sicilia până în luna iunie a acelui an. În 1806, Bonaparte, devenit între timp împărat, l-a detronat din nou pe regele Ferdinand și l-a numit pe fratele său, Joseph Bonaparte, rege al Neapolelui. În Edictul de la Bayonne din 1808, Napoleon l-a mutat pe Joseph în Spania și și-a numit cumnatul, Joachim Murat, rege al celor Două Sicilii, deși el a controlat doar porțiunea continentală a regatului.[1][2] În această perioadă napoleoniană, regele Ferdinand a continuat să domnească în Sicilia, capitala regatului mutându-se provizoriu la Palermo.

Restaurația și sfârșitul regatului

Regele Ferdinand I a fost restaurat pe tron prin congresul de la Viena din 1815. El a încheiat un concordat cu Statele Papale, care anterior revendicau acest teritoriu.[3]

Deși au existat unele revolte în insula Sicilia împotriva lui Ferdinand al II-lea, sfârșitul regatului a survenit în urma Expediției celor O Mie din 1861, condusă de Garibaldi cu ajutorul regatului Piemont-Sardinia condus de dinastia de Savoia. Expediția a avut ca rezultat o serie de înfrângeri ale armatelor siciliene în fața trupelor din ce în ce mai numeroase ale lui Garibaldi. După căderea orașului Palermo și a Siciliei, el a debarcat în Calabria și a avansat spre Napoli, în timp ce piemontezii invadau regatul dinspre Marche. Ultimele bătălii au fost cea de la Volturnus (1860) și asediul Gaetei, unde regele Francisc al II-lea se adăpostise, în așteptarea unui ajutor francez care nu a mai sosit. Ultimele orașe care au rezistat expediției lui Garibaldi au fost Messina (care a capitulat la 13 martie 1861) și Civitella del Tronto (care a capitulat la 20 martie 1861). Regatul celor Două Sicilii a fost dizolvat și anexat de noul regat al Italiei, înființat în același an.

Geografie

Departamente

Regatul cuprindea 14 departamente. Treisprezece se aflau în Peninsula Italică; insula Sicilia avea statut administrativ special, fiind administrată de la Palermo („al doilea oraș” al regatului). Ea era văzută ca având un statut deosebit, mai important decât o provincie continentală.

În 1860, după ce cele Două Sicilii au fost cucerite de Regatul Sardiniei, departamentele au devenit provincii după adoptarea legii Rattazzi.

Peninsula Capitala 1 Abruzzo Ultra L'Aquila 2 Abruzzo Citra Chieti 3 Terra di Lavoro Capua, din 1859, Caserta 4 Contado del Molise Campobasso 5 Principato Ultra Avellino(*) 6 Principato Citra Salerno 7 Capitanata la început San Severo, mai târziu Foggia 8 Basilicata Potenza 9 Terra di Bari Bari 10 Terra d'Otranto Lecce 11 Calabria Citra Cosenza 12 Calabria Ultra Catanzaro

Insula Capitala 13 Sicilia Palermo

* Orașul Benevento a fost inclus oficial în acest departament, dar a fost ocupat de Statul Papal și considerat enclavă a acestuia.

Referințe culturale legate de Regatul celor Două Sicilii

• Campania de cucerire a regatului, precum și perioada imediat următoare sunt descrise magistral, deși subiectiv, în romanul Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa [4], urmărind destinul unui nobil sicilian, Prințul Fabrizio Salina. Sub masca ficțiunii romanești, scriitorul surprinde atmosfera de dolce farniente din preajma campaniei garibaldiene: Prințul Salina, deși un aristocrat de marcă al regatului, nu sprijină regimul Bourbonilor-Două Sicilii, și acceptă fără comentariu faptul că nepotul lui, Prințul Tancredi Falconieri, se alătură lui Garibaldi, „pentru ca să nu fim potcoviți cu vreo republică” [5]. Mai apoi, la vânătoare, el acceptă de asemenea cu seninătate când hăitașul lui, Don Ciccio, îi spune că a votat împotriva anexării Regatului la Regatul Sardiniei [6], deși rezultatele referendumului arătau că toți locuitorii Donnafugatei au votat pentru alipire.
• În schița Conu Leonida față cu reacțiunea, Caragiale descrie cu umor ecoul avut de campania lui Garibaldi asupra conului Leonida, funcționar pensionar bucureștean de la 1880 [7]: „Galibardi: om, o dată și jumătate!... De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații [8] și pe Papa de la Roma...”

Vezi și

• Lista monarhilor celor Două Sicilii

Note

1. en Colletta, Pietro. History of the Kingdom of Naples (1858). University of Michigan. 
2. en „The Battle of Tolentino > Joachim Murat”. Tolentino815.it. 7 octombrie 2007. Arhivat din original la 1 februarie 2008. Accesat în 20 august 2010. 
3. it Blanch, L. Luigi de' Medici come uomo di stato e amministratore. Archivio Storico per le Province Napoletane. 
4. Lampedusa, Giuseppe Tomasi di (2003). Ghepardul. București: Humanitas, Colecția: Literatură și Memorialistică, traducerea: Tașcu Gheorghiu. ISBN 973-50-0378-3. 
5. Ghepardul, primul capitol.
6. Ghepardul, capitolul „Donnafugata”
7. anul apariției schiței
8. conul Leonida se referă, foarte probabil, la ultimul suveran al regatului celor Două Sicilii, regele Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii