Numele binomialClavariella spinulosa var. eumorpha a fost determinat de micologul finlandez Petter Adolf Karsten în volumul 37 al jurnalului botanic Bidrag till Kännedom av Finlands Natur och Folk din 1882[5] și transferat la genul Clavaria de micologul italian Sacc. drept Clavaria eumorpha, de citit în volumul 6 al marii sale opere Sylloge fungorum omnium husque cognitorum din 1888.[6]
Apoi, în 1950, micologul englez Edred John Henry Corner (1906-1996) a redenumit specia în Ramaria eumorpha, de verificat în numărul 1 al jurnalului botanic Annals of Botany Memoirs,[7] fiind numele curent valabil (2021).
Comitetul de nomenclatură Index Fungorum preferă denumirea micologului brazilian Admir José Giachini, anume Phaeoclavulina eumorpha,[1] hotărâtă de el deja în disertația lui din 2004 și publicată oficial în volumul 115 al jurnalului Mycotaxon din 2011,[8] (2011) dar numele nu s-a impus până în prezent.
Mai trebuie menționat că taxonul Clavaria invalii a botaniștilor englezi Arthur Disbrowe Cotton și Elsie Maud Wakefield din 1919,[9] modificată în Ramaria invalii de micologul olandez Marinus Anton Donk (1933),[10] a fost văzută specie independentă până ce s-a dovedit că este identică cu ciuperca aici descrisă. Astfel, după ce este vorba despre o descriere ulterioară, numele este acceptat doar sinonim.
Corpul fructifer: are o înălțime de 6-8 (11) cm și un diametru de 4-7 cm, fiind ramificat în mod repetat. Ramurile moi și ceva elastice sunt cilindrice și mai mult sau mai puțin aplatizate la bază, aglomerate, de obicei anastomozate, erecte, în 2-5 rânduri, în general dihotomice, cu axile rotunjite îngust și întotdeauna cu ramuri centrale mai lungi (mai mari) decât ramurile exterioare, oferind astfel o varietate de forme ale bazidiocarpului. Coloritul, în tinerețe mai deschis, tinde de la ocru-gălbui până la brun-gălbui, devenind odată uscate brun de scorțișoară. Vârfurile de până la 2 cm lungime, rotunjite, ascuțite în vârf, adesea ondulate când sunt bătrâne, sunt de culoare galben-aurie, pălind cu vârsta. Se pot observa rizomorfe alb-gălbuie laterale, abundente la bază.
Piciorul: este albicios, de până la 5 cm lungime și până la 3 cm grosime, din care izvorăsc, nu rar deja aproape peste bază, ramurile descrise mai sus. La unele exemplare ramurile apar chiar la nivelul substratului.
Carnea: albicioasă și în stare umedă marmorată este de consistență moale, dar nu fragilă ci puțin elastică când este proaspătă, devenind friabilă la uscare. Ciuperca invită la cules prin mirosul ei, la exemplare tinere aproape imperceptibil, apoi proaspăt, ușor dulcișor, câteodată chiar farinaceu, gustul însă este mucegăit și aproape mereu ușor amar. Ciupercile uscate miros intensiv de ridichi.[3][4]
Caracteristici microscopice: are spori galben-maronii în masă, elipsoidali până în formă de lacrimă, apiculați, cu o ornamentare de spini cianofili, conici, scurți (lungi până la 1,5 μm), împrăștiați aleator pe suprafață, cu o mărime de 6,5-10 x 3,5-5 microni. Pulberea lor este pal brună până galben-maronie. Basidiile cu (2-) 4, sterigme drepte, ascuțite și înguste cu cleme care nu persistă după descărcarea sporilor, măsoară 30-60 x 6,5-9 microni. Nu posedă cistide (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție). Hifele ramurilor de 2-8 μm lățime cu pereți subțiri sunt hialine (translucide), paralele, aglomerate strâns și umflate. Conexiuni cu cleme în formă de ampulă sunt prezente. Cristale neregulate patrulaterale până amorfe se găsesc numai în trama.[12][13]
Reacții chimice: carnea se decolorează la ciuperca proaspătă cu hidroxid de potasiu de 30% roz, dar pălind repede, iar la exemplare mai uscate roșu-portocaliu până brun-roșiatic precum rizomorfele într-un galben strălucitor efemer cu hidroxid de potasiu de 15%.[12][14]
^ abHans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 474-475, ISBN 978-3-440-14530-2
^P. A. Karsten: „Clavariella spinulosa var. eumorpha”, în: „Bidrag till Kännedom av Finlands Natur och Folk”, vol. 37, 1882, p. 185
^P. A. Saccardo: „Sylloge fungorum omnium husque cognitorum”, vol. 6, Editura „Sumptibus auctoris typis Seminarii”, (apoi R. Friedländer und Sohn, Berlin), Padova 1888, p. 701
^Edred John Henry Corner: „Monograph of Clavaria and allied Genera”, în: „Annals of Botany Memoirs”, nr. 1, 1950, p. 575
^ abAdmir José Giachini: „Systematics, Phylogeny, and Ecology of Gomphus sensu lato” (disertație), Editura Oregon State University, Corvallis, Oregon 2004, p. 269-270
^Josef Christan: „Die Gattung Ramaria in Deutschland: Monografie zur Gattung Ramaria in Deutschland mit Bestimmungsschlüssel zu den europäischen Arten”, Editura IHW-Verlag, Eching 2008, ISBN 978-3930167715
^Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, p. 580-581, ISBN 978-3-8354-1839-4
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 620-621, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 452-453, ISBN 3-405-12124-8
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 612-613, ISBN 3-405-12081-0
^ Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 556-557, ISBN 88-85013-25-2
^Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 548-549, ISBN 88-85013-37-6
^Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 620, ISBN 3-85502-0450
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 4, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1983, p. 548-549, ISBN 88-85013-25-2
^Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 476-477, ISBN 978-3-440-14530-2
^Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 206, ISBN 978-3-8427-0483-1
^I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 570-571, ISBN 88-85013-37-6
^Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, p. 190, ISBN 978-1-4454-8404-4
^I funghi dal vero, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 574-575, ISBN 88-85013-37-6
^I funghi dal vero, vol. 7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1993, p. 456-457, ISBN 88-85013-57-0
^Linus Zeitlmayr: „Knaurs Pilzbuch”, Editura Droemer Knaur, München-Zürich 1976, p. 215-217
^Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, p. 205, ISBN 978-3-8427-0483-1
Bibliografie
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
Josef Breitenbach, Fred Kränzlin: „Pilze der Schweiz“, vol. 4, partea a 2-a „Blätterpilze“, Editura Mykologia, Lucerna 1995, ISBN 3-85604-040-4
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Walter Jülich: „Kleine Kryptogamenflora II - Die Nichtblätterpilze, Gallertpilze und Bauchpilze”, vol. II b / 2, Editura Fischer Verlag, Stuttgart – New York 1984, ISBN 978-3-43720-282-7
German Josef Krieglsteiner, Andreas Gminder, Wulfard Winterhoff: „Allgemeiner Teil: Ständerpilze: Leisten-, Keulen-, Korallen- und Stoppelpilze, Bauchpilze, Röhrlings- und Täublingsartige“, în: G. J. Krieglsteiner (ed.): „Die Großpilze Baden-Württemberg“, vol. 2, Editura Eugen Ulmer, Stuttgart 2000, p. 403, ISBN 3-8001-3531-0
.jpg)
.jpg)
.jpg)
_(10).JPG)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
