Prigorie curcubeu

Prigorie curcubeu
Stare de conservare
Risc scăzut (LC)  (IUCN 3.1)[1]
Clasificare științifică
Regn:	Animalia
Încrengătură:	Chordata
Clasă:	Aves
Ordin:	Coraciiformes
Familie:	Meropidae
Gen:	Merops
Specie:	M. ornatus
Nume binomial
Merops ornatus Latham, 1801
Modifică text

Prigoria curcubeu (Merops ornatus) este o pasăre din familia prigoriilor Meropidae.

Taxonomie

Prigoria curcubeu este singura specie de Meropidae întâlnită în Australia și este monotipică.[2][3] Cea mai apropiată rudă a sa este, cel mai probabil, prigoria măslinie (Merops superciliosus) din sudul și estul Africii,[3] dar analiza filogenetică moleculară plasează prigoria curcubeu ca fiind cea mai apropiată rudă cu prigoria europeană (Merops apiaster).[4] A fost descris pentru prima dată de John Latham^⁠(d) în 1801. Denumirea generică provine din greaca veche merops, care înseamnă „mâncător de albine”, iar epitetul specific este latinescul ornatus, „ornamentat, împodobit”.[5]

Comportament

Ca toate prigoriile, prigoriile curcubeu sunt păsări foarte sociabile. Atunci când nu se înmulțesc, se adăpostesc împreună în grupuri mari, în tufișuri dese sau în copaci mari.[3]

Cuibărit

Ca toate prigorile, prigorile curcubeu sunt păsări care cuibăresc la sol.[6] Sezonul de reproducere este înainte și după sezonul ploios în nord și din noiembrie până în ianuarie în sud.[7][3] Se crede că prigorile curcubeu se împerechează pe viață. Masculul îi va aduce femelei insecte în timp ce ea sapă vizuina care va fi cuibul lor. Prigoria își sapă vizuina echilibrându-se pe aripi și pe picioare și sapă cu ciocul, apoi împinge solul liber cu picioarele în timp ce se echilibrează pe cioc. Femela poate săpa aproximativ cinci centimetri în fiecare zi.

Hrană

Prigoria curcubeu mănâncă mai ales insecte zburătoare, dar preferă albinele.[3] Sunt mereu atente la insectele zburătoare și pot detecta o potențială masă la o distanță de până la 45 de metri. Se folosesc de ciocul lor lung, subțire și negru pentru a prinde prada.[7] Chiar dacă prigoriile curcubeu sunt de fapt imune la înțepăturile albinelor și viespilor, înainte de a le mânca, insectele sunt zdrobite de o ramură și apoi frecate în mod repetat, pentru a le scoate acul, închizând ochii pentru a evita să fie stropite cu venin din sacul cu venin rupt. Pot mânca câteva sute de albine pe zi, însă pagubele aduse apiculturii sunt în general compensate de rolul lor în menținerea sub control a insectelor dăunătoare precum lăcustele și viespile.

Distribuție și habitat

Sunt o specie comună și pot fi întâlnite în timpul verii în zonele împădurite din cea mai mare parte a Australiei de Sud, cu excepția Tasmaniei. În timpul iernii migrează spre nord în nordul Australiei, Noua Guinee și unele dintre insulele sudice ale Indoneziei.[8][3] O specie rătăcitoare a fost înregistrată pe insula Miyako, Japonia.[9]

Ele pot fi găsite în păduri deschise, plaje, dune, stânci, mangrove și terenuri agricole și vizitează adesea parcurile și grădinile.[8][10]

Galerie

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

Note

1. BirdLife International (2016). „Merops ornatus”. IUCN Red List of Threatened Species. 2016: e.T22683753A92998888. doi:10.2305/IUCN.UK.2016-3.RLTS.T22683753A92998888.en . Accesat în 19 noiembrie 2021. 
2. Gill, F. and D. Donsker, eds. (2020). IOC World Bird List (v 10.1). doi:10.14344/IOC.ML.10.1 http://www.worldbirdnames.org/
3. ^ Fry, H. and P. F. D. Boesman (2020). "Rainbow bee-eater (Merops ornatus), version 1.0." In Birds of the World (J. del Hoyo, A. Elliott, J. Sargatal, D. A. Christie, and E. de Juana, Editors). Cornell Lab of Ornithology, Ithaca, NY, USA. https://doi.org/10.2173/bow.rabeat1.01
4. Marks, Ben D.; Weckstein, Jason D.; Moyle, Robert G. (octombrie 2007). „Molecular phylogenetics of the Bee-eaters (Aves: Meropidae) based on nuclear and mitochondrial DNA sequence data”. Molecular Phylogenetics and Evolution (în engleză). 45 (1): 23–32. Bibcode:2007MolPE..45...23M. doi:10.1016/j.ympev.2007.07.004. PMID 17716922. 
5. Jobling, James A. (2010). „Helm Dictionary of Scientific Bird-names”. Accesat în 28 mai 2020. 
6. Smalley,I.J.,McLaren,S. O'Hara-Dhand,K. (2016) "Loess and bee-eaters IV: distribution of the rainbowbird (Merops ornatus) in Australia." Quaternary International, 399: 230–235. doi.10.1016/j.quaint.2015.02.017
7. ^ Morcombe, Michael (2012) Field Guide to Australian Birds. Pascal Press, Glebe, NSW. Revised edition. ISBN: 978174021417-9
8. ^ Pizzey, Graham; Knight, Frank (1997). A Field Guide to the Birds of Australia. Sydney, Australia: Harper Collins Publishers. p. 308. ISBN 0-207-18013-X. 
9. Ikenaga, Hiroshi; Sweet, P.; Hart, M. (2009). „Analysis and reconfirmation of a bee-eater specimen from Japan”. Ornithological Science. 8 (2): 169–171. doi:10.2326/osj.8.169. 
10. Trusler, P., Kloot, T., and McCulloch, E. M. (1980) Birds of Australian Gardens. Rigby, Adelaide. ISBN: 9780727013538

Legături externe

• Materiale media legate de Merops ornatus la Wikimedia Commons
• Date legate de Merops ornatus la Wikispecies
• Photos, audio and video of the rainbow bee-eater from Cornell Lab of Ornithology's Macaulay library.
• Photos and recordings of the rainbow bee-eater from Graeme Chapman's archive.