Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
El a trăit suferind de o gravă afecțiune osoasă numită osteogeneză imperfectă, astfel că a avut doar un metru înălțime. Cu toate acestea, și-aa dedicat copilăria studiului pianului. Stilul său a fluctuat între o atmosferă intimă și romantică, proprie stilului Bill Evans, al cărui fervent admirator era, și un altul cu o mare utilizare a ritmului care a combinat subtilitatea, lirismul și puterea unui atac percutant.
Carieră
Provenind dintr-o familie de muzicieni de origine italo-franceză (bunicul lui a fost originar dinNapoli), a studiat pian clasic de copil, iar la vârsta de 12 ani, a debutat, însoțit de tatăl său Tony la chitară, care a fost profesorul lui de pian, și fratele lui Louis la contrabas. Ca urmare a bolilor degenerative, la începutul carierei sale, tatăl și frații săi, ocazional, au trebuit să-l ducă în brațe, deoarece el nu putea să meargă singur. Cu toate acestea, boala lui a adus, de asemenea, anumite avantaje pentru cariera sa, dupa cum spunea chiar el, deoarece handicapul fizic i-a împiedicat distracția oferită de sport și alte activități proprii tineretului.
Deși a studiat pian clasic, marele lui idol muzical a fost întotdeauna Duke Ellington, care a fost sursa lui de inspirație pentru a se dedica, în cele din urmă, jazzului. Ca adult, mâinile lui au ajuns la o dimensiune medie, cu toate acestea, pentru pedale a fost nevoit să folosesască diverse artefacte special făcute pentru el.
A ieșit în evidență de la o vârstă foarte tânără, iar la 17 ani a înregistrat primul său album. În anul următor începe un trio cu Jean-François Jenny-Clark și Aldo Romano, o serie de înregistrări pentru firma franceză OWL. În 1982 s-a mutat în California și a devenit pianist al grupului saxofonistului Charles Lloyd, când acesta se întoarcea pe scenă, după o prelungită vreme de retragere, mulțumită insistenței lui Petrucciani. Deși el a continuat înregistrarea în Franța, șederile lui la New York îi oferă primele lui albume americane, până când, în 1985 începe perioada sa cu firma „Blue Note” cu „Pianism”, o înregistrare în trio cu Palle Danielson și Elliot Zigmund. la 22 februarie 1985, Lloyd a intrat pe scena de la Town Hall din New York cu Petrucciani în brațele lui, și îl așează pe scaunul de la pian, urmând filmarea a O Noapte cu Blue Note. Regizorul filmului, John Charles Jopson, și-a amintit mai târziu în notele de reeditare, că scena l-a mișcat până la lacrimi. În anul următor, cânta la Montreux într-un trio cu Wayne Shorter și Jim Hall, întâlnire care este publicată sub titlul „Power of Three”, una dintre marile lui albume. A cochetat, de asemenea, în lucrări precum „Music”, „Playground”, care l-au apropiat deformule de electric fusion. Ultimul său album pentru Blue Note este un solo tribut lui Duke Ellington, unul dintre compozitorii lui preferați și o influență clară de-a lungul carierei sale. În Statele Unite a cântat, de asemenea, cu diverse figuri de pe scena jazz-ului local, inclusiv legendarul Dizzy Gillespie și saxofonistul Lee Konitz, printre alții.
În 1994 înregistrează pentru o companie franceză, Dreyfus, „Marvellous”, într-un trio completat de Dave Holland și Tony Williams, și în mod surprinzător adăguând un cvartet de coarde. Personalitatea lui pregnantă l-a făcut să prefere formații mici, iar în ultimii ani una dintre cele mai fructuoase trupe a fost duetul cu organistul Eddy Louiss, cuprins în cele două volume din „Conference de Presse”. Cea mai mare virtute a lui, ca pianist de jazz a fost solo-ul. Dublu CD-ul preluat din spectacolele lui de la Paris „Au Teathre Des Champs-Elysees” este considerat a fi apogeul carierei sale înregistrate. În 1997 a format un grup mai mare, un sextet în care sunt integrați italienii Stefano Di Battista și Flavio Boltro, cu care a înregistrat „Both Worlds”.
S-a căsătorit cu pianista clasică italiană Gilda Buttà (1959-), dar s-au despărțit trei luni mai târziu.[9] A avut mai multe relații. Cu canadiana Marie-Laure Roperch, care avea deja un fiu, pe nume Rachid Roperch (pe care Petrucciani îl considera a fi fiul său vitreg) a avut un fiu, Alexandru, care a moștenit boala lui Petrucciani.[10]
Mormântul lui Petrucciani
A murit la 6 ianuarie 1999, la 36 de ani, din cauza unei afecțiuni pulmonare produse de boala osoasă. Odihnește în cimitirul Père-Lachaise (Paris), lângă mormântul lui Chopin. Din iulie 2003, la Paris există o piață cu numele Michel Petrucciani.
Stil
Modul de a cânta al lui Petrucciani a fost caracterizat de un puternic ritm și o excepțională independență poliritmică a mâinilor. Având în vedere gustul lui pentru ritm, i-a plăcut foarte mult muzica braziliană și jazz-ul influențat de ea, care au fost mereu prezente în albumele lui.
Piano solo - The complete live in Germany (2007, înregistrat în 1997)
CD 1
Colors
Training
Hidden joy
Les grelots
Guadeloupe
Love letter
Little peace in C for U
Michel Petrucciani speech
J'aurais tellement voulu
Rachid
Chloé meets Gershwin
Home
Brazilian like
CD 2
Romantic but not blue
Trilogy in Blois (Morning Sun in Blois / Noon Sun in Blois / Night Sun in Blois)
Caravan
Looking up
Bésame mucho
She did it again
Take the A train
DVD
Power Of Three (20th Montreux Jazz Festival: Live 1986)
Michel Petrucciani (p), Jim Hall (g), Wayne Shorter (ss 6, ts 5&7)
Beautiful Love
In A Sentimental Mood
Careful
Waltz New
Limbo
Morning Blues
Bimini
Non Stop Travels With Michel Petrucciani / The Michel Petrucciani Trio in Concert
Non Stop Travels With Michel Petrucciani: Documental: Bimini / Brazilian Suite / You Are My Waltz / Waltz New / She Did it Again / Take The A Train / Caravan / Piango, Pay The Man / My bebop tune / Charlie Brown / Flamingo / Little Peace in C for U / Lullaby / Looking Up
Michel Petrucciani Trio - Live In Concert -Stuttgart-: Michel Petrucciani (p), Anthony Jackson (b), Steve Gadd (d): Little Peace in C for U / Brazilian Like / Chloe Meets Gershwin / September Second / So What / Guadaloupe / Take the A Train / Cantabile
