|
Luigi Carlo FariniLuigi Carlo Farini (n. , Russi, Emilia-Romagna, Italia – d. , Russi, Emilia-Romagna, Italia) a fost un politician, medic și istoric italian. BiografieFarini s-a născut la Russi, în ceea ce este acum provincia Ravenna. După ce a absolvit un curs universitar strălucit la Bologna, pe care l-a întrerupt pentru a lua parte la revoluția din 1831, a practicat meseria de medic la Russi și la Ravenna. A dobândit o reputație considerabilă, dar în 1843 opiniile sale politice l-au adus în atenția poliției și au provocat expulzarea sa din statele papale. A locuit succesiv în Florența și Paris și a călătorit prin Europa ca medic privat al Prințului Jérôme Bonaparte, dar când Pius al IX-lea a fost ales la Sfântul Scaun și și-a început pontificatul cu tendințe aparent liberale și naționaliste, Farini s-a întors în Italia și a fost numit secretar general al lui G Recchi, ministrul de interne (în martie 1848). A deținut funcția timp de puțin mai mult de o lună, deoarece, la fel ca toți ceilalți liberali italieni, a dezaprobat schimbarea poziției lui Pius al IX-lea, care refuza să permită trupelor sale să lupte împotriva Austriei, și a demisionat împreună cu restul ministerului la 29 aprilie. Pius, dorind să contracareze efectul acestei politici, l-a trimis pe Farini la Carol Albert, rege al Sardiniei, pentru a-i preda comanda contingentului papal. Ales parlamentar din partea Faenza, a fost numit din nou secretar în ministerul de interne în cabinetul Mamiani, iar, mai târziu, director general al departamentului de sănătate publică. A demisionat la proclamarea republicii după fuga papei la Gaeta în 1849, reluându-și funcția pentru o perioadă când Pius s-a întors la Roma sub protecția forțelor armate franceze, dar, când a fost instituită o politică reacționară și preoțească, a mers în exil și și-a stabilit reședința la Torino. Acolo s-a convins că Italia ar putea fi eliberată doar prin intermediul Casei de Savoia și și-a expus părerile în ziarul lui Cavour Il Risorgimento, în La Frusta și Il Piemonte (publicație al cărui editor a fost la un moment dat). Acum și-a redactat, de asemenea, lucrarea sa istorică principală, Lo Stato Romano dal 1815 al 1850, în patru volume (Torino, 1850). În 1851 a fost numit ministru al instrucțiunii publice în cabinetul D'Azeglio, funcție pe care a deținut-o până în mai 1852. Ca membru al parlamentului din Sardinia și ca jurnalist, Farini a fost unul dintre cei mai loiali susținători ai lui Cavour și a fost ferm în favoarea propunerii ca Piemontul să participe în Războiul Crimeeii, dacă nu a fost chiar primul care a sugerat această politică. În 1856 și 1857 a publicat două scrisori către omul de stat liberal britanic William Ewart Gladstone despre chestiunile italiene, care au făcut furori, în timp ce el a continuat să-și propage opiniile în presa italiană. Când, la izbucnirea războiului din 1859, Francisc al V-lea, duce de Modena, a fost expulzat și a fost instituit un guvern provizoriu, Farini a fost trimis în calitate de comisar piemontez în acel oraș; dar, deși a fost rechemat după pacea de la Villafranca (care a pus capăt celui de-al doilea război italian de independență) el a fost hotărât să anexeze centrul Italiei la Sardinia/Piemont și a rămas în același loc, devenind cetățean al Modenei și dictator al statului. El a negociat o alianță cu Parma, Romagna și Toscana, când au fost stabilite alte guverne provizorii, și a încredințat generalului Fanti sarcina de a organiza o armată pentru această ligă centrală a Italiei. Odată ce anexarea la Piemont a fost votată prin plebiscit și fiind învinsă opoziția lui Napoleon al III-lea, Farini s-a întors la Torino, unde regele i-a conferit ordinul Annunziatei, iar Cavour l-a numit ministru de interne (în iunie 1860) și, ulterior, vicerege al Napoli; curând a demisionat însă din cauza stării de sănătate. Cavour a murit în 1861, iar în anul următor, Farini i-a succedat lui Rattazzi în funcția de premier, funcție în timpul căreia s-a străduit să ducă la îndeplinire politica lui Cavour. Efortul excesiv l-a dus însă la slăbirea funcțiilor sale cerebrale, care l-au determinat să demisioneze din funcție la 24 martie 1863 și, în cele din urmă, au dus la moartea sa în sărăcie la Quarto dei Mille din Genova. A fost înmormântat la Torino, dar, în 1878, rămășițele sale au fost duse în satul natal Russi. Fiul său, Domenico Farini, a avut și o carieră politică distinsă și a fost de trei ori președinte al Camerei Deputaților și președinte al Senatului. Note
BibliografieAcest articol conține text din Chisholm, Hugh, ed. (). „Farini, Luigi Carlo”. Encyclopædia Britannica. 10 (ed. 11). Cambridge University Press. pp. 179–180., o publicație aparținând domeniului public. Cambridge University Press. pp. 179–180. Legături externe
|
||||||
.jpg)
.svg){kind=small}
Portal di Ensiklopedia Dunia
