În anul 1753, buretele a fost descris oficial pentru prima dată de Carl von Linné în volumul a 2-lea al operei sale Species Plantarum ca Agaricus lactifluus.[6]Elias Magnus Fries l-a redenumit mai întâi sub numele Agaricus volemus,[7] apoi sub acel de Lactarius volemus,[8] iar Lucien Quélet în lucrarea sa Enchiridion Fungorum in Europa Media et Praesertim in Gallia Vigentium sub numele Lactarius lactifluus.[9]
Combinând denumirile lui Fries și Quélet, micologul german Otto Kuntze (1843-1907) l-a prezentat în opera sa Revisio generum plantarum - vascularium omnium atque cellularium multarum secundum leges nomenclaturae…, ca Lactifluus volemus.[10]
Denumirea lui Kuntze, Lactifluus volemus, considerată ulterior pentru mult timp sinonim al lui Lactarius volemus, a fost preluată de un grup de micologi, confirmând specia ca gen separat din cauza filogeniei lui moleculare în 2008. Apoi soiul a fost rearanjat taxonomic în cadrul familiei Russulaceae. Transferul la genul Lactifluus este acceptat pe scară largă, datorită diferențelor dovedite, nu numai de Index Fungorum,[11] deși Mycobank[12] sau Pan-European Species Directories Infrastructure[13] tot mai văd ciuperca la genul Lactarius astfel ca si toate cărțile actuale (până 2015).
Alte denumiri pot fi neglijate, ca de exemplu Lactarius oedematopus a lui Fries sau Galorrheus volemus) a lui Paul Kummer, în special denumirea relativ nouă Lactarius wangii, creată de micologii chinezi Wen și Ying, pentru că ciuperca descrisă de ei s-a ivit numai variație a lăptucii dulci.[14]
Descriere
Pălăria: are un diametru de 7-16 cm, este cărnoasă, la început convexă cu marginea răsfrântă spre picior, apoi devine din ce în ce mai plată și la deplină maturitate ia forma de pâlnie fiind adesea ondulată. Cuticula este netedă, mată și aproape uscată, colorată de la portocaliu-gălbui la brun-roșcat, cu pete mai închise, în special în mijloc.
Lamelele: sunt dese, cărnoase și nu prea înalte, ușor decurente precum de multe ori ramificate către marginea pălăriei. Ele sunt de colorit galben-crem la ocru palid. Se pătează în maroniu de la apăsare datorită latexului.
Piciorul: are o înălțime de 6-12 cm și o lățime de 1,5-3 cm, este catifelat, bont, puternic, cilindric precum ușor subțiat la bază, fiind de aceeași culoare cu pălăria, dar într-o nuanță mai palidă și câteodată gălbuie în partea superioară. Odată cu maturitatea devine gol pe interior.
Carnea: este albicioasă, destul de compactă, dar foarte friabilă, cu miros caracteristic de hering în special la exemplarele mature (miros ce dispare după tratamentul termic). Gustul este plăcut. Când carnea este tăiată emană un suc foarte gros, alb și dulceag, care începe să se colorează în brun după scurt timp.
Laptele: este alb, lipicios care curge foarte abundent. Gustul este dulceag și plăcut.
Caracteristici microscopice: are spori aproape sferici, hialini (translucizi) și reticulați, cu ochiuri de plasă ca fagurele, având o mărime de 8-12 x 7-11 microni. Pulberea sporilor este albă.[4][5]
Reacții chimice: Carnea buretelui se colorează cu anilină de la rozaliu închis, peste purpuriu spre violet-negricios, cu fenol mai întâi roz, apoi de asemenea violet-negricios, cu guaiacol după 30 de minute slab gri-roșiatic, cu sulfat de fier gri-roz-măsliniu, dar cuticula ruginiu și cu tinctură de Guaiacum tot buretele imediat roz-maroniu, după 10 minute gri-verzui.[15]
Lăptuca dulce este una dintre puținele ciuperci comestibile cu lapte alb. Ea nu se potrivește la ciulama, sau sosuri, pentru că devine cleioasă în caz de ar fi gătită. Cel mai bine place friptă în tigaie în unt sau la grătar, cu sare, piper, pătrunjelchimen și mujdei, servind-o cu garnitură de smântână, lămâie și pâine albă, dar și preparată ca chiftea.[29][30] Atunci ciuperca este foarte savuroasă. Mirosul de hering dispare după prăjit.
Biologi suedezi francezi și ruși au dovedit în anii 40 al secolului trecut, că Lactarius volemus are calități antibiotice. Preparatul produs a fost comercializat sub numele Lactaroviolin.[31]
După ce ciuperca fiind considerată pe cale de dispariție în părți ale Europei (Danemarca, Olanda, Suedia), ea a fost inclusă în lista roșie a IUCN. De acea ar trebui să fie cruțată și culeasă foarte rezervat.[32]
Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. VIII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1928, tab. 390
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
<ref>Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
Gustav Lindau: „Kryptogamenflora für Anfänger: Eine Einführung in das Studium der blütenlosen Gewächse für Studierende und Liebhaber“, vol. 2, Editura Julius Springer, Berlin 1922
Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
Axel Meixner: „Chemische Farbreaktionen von Pilzen”, Editura J. Cramer, Lehre 1975
Meinhard Michael Moser: „ Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983