Folclorul românesc reprezintă totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice etc., a obiceiurilor și a tradițiilor populare românești [1].Sintagma se referă și la producțiile etniilor vorbitoare de limba română în toate dialectele ei (majoritar dacoromân, dar și aromân, meglenoromân și istroromân), semnalate în interiorul granițelor românești[2].
Cercetarea folclorului românesc
Etimologie
Termenul de „folclor” la mijlocul secolului al XIX-lea, în anul 1846, datorită arheologului englez William John Thoms (1803-1885), care a propus noul cuvânt , prin asocierea cuvintelor „folk”= curent popular și „lore”= înțelepciune orientată către un subiect aparținând surselor tradiționale.[3]
Culegători de folclor
Primul culegător de basme, snoave, proverbe si zicători ale românilor a fost Petre Ispirescu (1830-1887) [4].
Alte nume importante Ion Pop Reteganu, Ovid Densușianu, Dimitrie Gusti, Constantin Brăiloiu, Sabin Drăgoi, Lucian Blaga , Vasile Voiculescu .[5]
Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838-1907), a stabilit principiile clasificării specifice a transmisiei orale plecând de la caracteristicile modului de exprimare, identificând genul poetic al creațiilor orale – aforistic, narativ – dar și încadrând lucrările culese unor perioade anume ale vieții omului: copilăriei, maturității sau bătrâneții.
Caracteristicile folclorului
- Caracterul oral (transmiterea pe cale orală, de la om la om, dintr-un loc în altul, de la o generație la alta).
- Caracterul anonim. (chiar dacă inițial este cunoscut numele celui care creează, comunitatea își însușește creația, o adaptează și o transformă, iar numele creatorului se pierde).
- Caracterul tradițional (marea capacitate de conservare a structurilor genuine arhetipale, sub influența factorilor externi).
- Caracterul colectiv (ceea ce a fost creat este preluat de colectivul din care face parte creatorul său).
- Caracterul sincretic (îmbinarea dintre text, muzică și joc).
- Caracterul evocativ. (asigură permanența tradiției), caracterul estetic (mijloc de afirmare culturală a comunităților etnice pe plan local, zonal, național și internațional).
- Caracterul utilitar (rolul de servire a unor interese comunitare ori personale).[6]
Zone folclorice
Cu ajutorul folclorului se poate reconstitui viața poporului cu universul obiceiurilor, într-o anumită etapă a dezvoltării lui.
Cele mai importante zone folclorice din România sunt Crișana, Banat, Țara Moților, Țara Oașului, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Oltenia, Argeș, ținutul Mehedinți și zona Harghita.[7]
Bibliografie
- Bârlea, Ovidiu (1981, 1983). Folclorul românesc (două volume), Editura Minerva, București
- Călinescu, George (1964). Arta literară în folclor, în Istoria literaturii române, vol. I (pag. 200-229), Editura Academiei, București
- Oprea, Gheorghe (2002). Folclorul muzical românesc, Editura Muzicală, București. ISBN 978-973-42-0304-8
- Ciuchindel, C. (1990). Folclor vechi românesc, Editura Minerva, 1990
- Chițimia, Ion Constantin, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Editura Minerva, 1971
- Devis, Grebu (2016).Culori și Tradiții în Folclorul Românesc,Editura Sian Books.
- Aneta, Micle (1996). Mimic și dramatic în folclorul bihorean,Editura Biblioteca Revistei Familia.
- Lectură suplimentară
- Istoria folcloristicii românești, Ovidiu Bîrlea, Editura enciclopedică română, 1974
- Folcloristica română: evoluție, curente, metode, Gheorghe Vrabie, Editura pentru Literatura, 1968
- Folcloriști și folcloristică românească, Ion C. Chițimia, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968
Vezi și
Legături externe
Note
