Eugen Barbu (n. , București, România – d. , București, România) a fost un scriitor, jurnalist, scenarist, pamfletar, polemist și politician român, director de reviste,[7] membru corespondent al Academiei Române[8] și laureat al premiului Herder. A devenit un personaj controversat datorită legăturilor sale cu regimul comunist, acuzațiilor de plagiat în unele opere literare și implicării în campaniile de propagandă naționalistă, xenofobă și antisemită.[9][10]
Biografie
Fiul scriitorului și jurnalistului Nicolae Crevedia,[11][12] Eugen Barbu a terminat Facultatea de Litere a Universității București în 1947, după ce o perioadă de timp studiase dreptul la aceeași Universitate. Unii cercetători afirmă[13] că, anterior, ar fi absolvit și școala de jandarmi. După perioada studiilor a lucrat ca jurnalist pentru presa de stânga,[14] fiind parte a aparatului de cenzură comunist.[15]
Corector la Întreprinderea poligrafică (1950). Revizor la Casa Scânteii (1953). În 1963, Eugen Barbu a fost numit la conducerea revistei Luceafărul, timp în care au fost atacați în revistă mai toți scriitorii buni de atunci. Acționând oarecum în contrasens cu spiritul momentului, care era acela al unei relative liberalizări, Barbu a fost înlocuit la conducerea revistei, în 1968, cu Ștefan Bănulescu.[16] Înființează cenaclul Nicolae Labiș (1963), în care au debutat majoritatea poeților generației 60.
În 1969, Eugen Barbu a fost ales membru supleant al CC al PCR. În anul 1974, după obținerea premiului Herder, l-a desemnat bursier pe Corneliu Vadim Tudor. În 1975, Eugen Barbu a devenit deputat în Marea Adunare Națională.[17] Din 1970 până în 1989, Eugen Barbu a condus revista Săptămîna.[18] A fost membru corespondent al Academiei RSR (1974).
Se implică în atacuri verbale, deseori având un ton „obscen”,[19] împotriva intelectualilor ce au fugit din România comunistă și a scriitorilor ce erau critici față de regimul comunist.[20]
A fondat și condus revistele Săptămâna și România Mare.
Debutează cu pseudonimul Eugen Rabe și Eugen Baraba la revistele Epigrama, Gluma, Păcală, Veselia (1941-1945). Debut propriu-zis: ziarul Fapta, condus de Mircea Damian, cu un pamflet (1946).[22] A debutat cu volumul de nuvele „Munca de jos” (publicată mai întâi în Viața Românească, și apoi republicată la Editura Tineretului sub titlul Gloaba).[23] A scris apoi romanele Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Princepele (foarte disputat, ca fiind plagiat, volum ce a fost însoțit de mai multe volume intitulate Caietele principelui, un soi de șantier al creației), Ianus (publicat postum). A fost laureat al premiului Herder. A primit Premiul Ion Creangă al Academiei Române (1969) și Premiul Uniunii Scriitorilor (1975).
Traduce sau stilizează traduceri brute din Panait Istrati (cu care se consideră congener), Dostoievski, Thomas Mann, Faulkner.
A fost căsătorit cu actrița Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.
A fost implicat în două scandaluri de plagiat: Principele (1969) și Incognito III (1978).[23][24][25]
Eugen Barbu este exemplul tipic de contradicție dintre om și operă. Dacă despre om se poate spune că a fost „patibulo digno”, „opusul” său rezistă oricăror atacuri, de care nici n-a fost scutit. Într-un fel, scriind, Eugen Barbu exersează continuu, uneori chiar prin opere constituite, în permanentă căutare a cărții ideale. Chiar și unele romane poartă marca provizorie a nefinitului.[necesită citare]
Distincții
Ordinul Steaua Republicii Populare Romîne clasa a IV-a (10 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”[26]
.svg){kind=small}
._Techo.jpg)
.png)
