Corvidele (Corvidae) este o familie de păsări tericole sau arboricole, omnivore, din ordinul paseriformelor, de talie mijlocie sau mare, care, împreună cu menuridele și paradiseidele, sunt cele mai mari din acest ordin. Familia corvidelor cuprinde 131 specii de specii, repartizate în 21 de genuri. În România se întâlnesc 9 specii sedentare (cioristăncuțe, coțofene, gaițe, alunari, corbi,) și o specie accidentală.
Sistematică, taxonomie
Numele Corvidae pentru această familie a fost introdus de zoologul englez William Elford Leach într-un ghid al British Museum publicat în 1820.[1][2] De-a lungul anilor, au apărut multe dezacorduri cu privire la relațiile evolutive exacte ale familiei corvidelor și ale rudelor lor. Ceea ce a părut clar în cele din urmă a fost că corvidele provin din strămoșii Australasiei, de unde s-au răspândit în întreaga lume.[3] La sfârșitul anilor 1970 și pe parcursul anilor 1980, Sibley și Ahlquist au unit corvidele cu alți taxoni din Corvida, pe baza hibridizării ADN-DNA. Corvidele constituie grupul de bază al Corvoidea, împreună cu rudele lor cele mai apropiate (păsările paradisului, păsările de noroi australiene și sfânciocii). Sunt, de asemenea, grupul central al Corvida, care include grupurile înrudite.
Clarificarea relațiilor dintre corvide a fost realizată pe baza analizei cladistice a mai multor secvențe ADN.[4][5] Următorul arbore care prezintă filogenia familiei corbilor se bazează pe un studiu molecular realizat de Jenna McCullough și colaboratori și publicat în 2023.[6]
Este o familie cosmopolită, răspândită pe aproape întreaga suprafață a Pământului, lipsind doar în ținuturile antarctice, Noua Zeelandă și în unele insule polineziene.
Trăiesc și în cele mai nordice ținuturi arctice și de mare altitudine, precum și în deșerturi și în pădurile temperate și tropicale.
În România corvidele sunt răspândite în cele mai variate peisaje ale țării, începînd cu zonele joase, umede, ale Deltei Dunării, în ținuturile cultivate presărate cu pâlcuri de arbori, în pădurile de șes și de deal cu arbori și arbuști, până în pădurile montane de amestec și conifere pure. În ultimele decenii se observă o pătrundere tot mai mare a unor specii de corvide în mediul urban, tinzând a forma populații antropofile.
Descrierea
Sunt unele din cele mai mari păsări dintre paseriforme. Au talie mijlocie și mare, având talia de la aceea a porumbelului, la stăncuțe, până la aceea a corbului, acesta fiind cel mai mare reprezentant al grupului din România.
Corvidele au corpul robust. Au ciocul puternic, relativ lung, drept sau puțin îndoit și ascuțit, conic, deasupra rotund, comprimat lateral, cu tăișuri ascuțite; mandibula superioară este înaltă, boltită, mai lungă decât cea inferioară, peste care poate să se încovoaie, dar nu este dințată la vârful său. Baza ciocului este acoperită cu vibrize dese și tari, în formă de peri, care acoperă, de regulă, și nările. Aripile potrivit de lungi, în general, late și ascuțite, prima remige, de diferite lungimi, totuși, totdeauna cel puțin pe jumătate lungă ca a II-a; remigea a IV-a, de obicei cea mai lungă. Coada de mărime mijlocie, rotunjită sau cuneiformă. Picioarele sunt mari și puternice, degetele libere, cu ghiare prevăzute dedesubt cu două tăișuri; tarsul, de regulă, mai lung decât degetul mijlociu, anterior solzos. Penele sunt în general de culoare neagră sau sură, dar la unele specii sunt foarte viu și pestriț colorate. Sexele sunt, în general, asemănătoare.
Glasul
Corvidele nu cântă, iar glasul lor este țipător și neplăcut. Unele sunt bune imitatoare ale glasului altor păsări, precum și a vocii omenești.
Comportamentul
Corvidele sunt păsări cu o dezvoltare psihică complexă, ceea ce le-a dat posibilitatea să ocupe nișe ecologice foarte variate, ele având și o mare putere de adaptare. Prin obiceiurile, adaptabilitatea și mai ales prin dezvoltarea lor psihică complexă, corvidele sunt considerate printre cele mai evoluate familii dintre paseriforme. Au instinctul social dezvoltat, multe corvide sunt păsări gregare, care cuibăresc adesea în colonii și călătoresc în cârduri mari. Se pot îmblânzi și dresa cu ușurință.
Hrana
Au un regim de hrană foarte variat, fiind carnivore ori vegetariene, dar de cele mai multe ori sunt omnivore. Hrana o iau, în general, de pe sol. Sunt răpitoare îndrăznețe și viclene, dar foarte prudente, ele distrug ouă, pui, dar și semințe, fructe, legume etc.
Reproducerea
Cuibul și-l fac în arbori între crengi, în scorburi, în crăpături de stânci sau de ziduri, în găuri din maluri, în ornamentațiile clădirilor, în coșuri de case părăsite și chiar pe pământ. Depun, de regulă, câte trei până la nouă ouă verzi ori albăstrui, cu pete negre, brune ori cenușii, care sunt clocite în 17-20 zile. Puii ies din ou golași sau acoperiți numai cu puțin puf și părăsesc cuibul numai când pot să zboare.
Deplasări sezoniere
Unele specii sunt migratoare, altele sedentare, chiar și în ținuturi cu ierni foarte reci.
Importanța
Deși consumă multe insecte dăunătoare, sunt, totuși, în general, stricătoare (atât pentru sectorul agricol, cât și pentru cel cinegetic) prin pagubele produse în culturi și prin distrugerea ouălor și puilor de la multe specii de păsări utile omului.
Sedentară, cuibăritore. Cuibărește atât în regiunea pădurilor de conifere din Carpați, cât și în cele din zona deluroasă și de șes. În ultimii ani s-a înmulțit foarte mult, pătrunzând și în orașe. Toamna, la șes, apar populații din zona de munte și chiar din țări nordice.
În România populația cuibăritoare este estimată a fi între 250.000 și 500.000 de perechi.
Cioară de semănătură, Cioară de sămănătură, Cioroi, Cioară de câmpie.
Corvus frugilegus frugilegus Linnaeus, 1758
Sedentară, cuibăritore. Toamna o parte a populațiilor clocitoare din România se deplasează spre S-V Europei; în schimb sosesc populațiile din N-E arealului.
Pentru România au fost estimate un număr de 350.000-420.000 de perechi cuibăritoare.
Este sedentară și cuibărește mai ales în pădurile muntoase din Carpați, dar și în regiuni mai joase și chiar în Delta Dunării în pădurile Letea și Caraorman.
Pentru România, populația estimată este de 27.000-55.000 de perechi cuibăritoare.
Corvus cornix cornix Linnaeus, 1758 (Cioară grivă, Cioară grivă ardeleană), unii autori consideră că cioara grivă este o subspecie (Corvus corone cornix Linnaeus, 1758) a speciei Corvus corone;
Corvus cornix sardonius (Corvus corone sardonius) Kleinschmidt, 1903 (Cioară grivă românească, Cioară cenușie românească, Cioară sură românească, Cioară sură balcanică, Cioară grivă sudică), unii autori o includ în Corvus cornix sharpii Oates, 1889 (sin. Corvus corone sharpii Oates, 1889)
Este o specie sedentară și cuibărește în arbori. Este o pasăre frecvent întâlnită atât în landșaftul agrar, cât și în localități. Iarna mai sosesc și exemplare nordice.
În România efectivul a fost estimat la 250.000-400.000 de perechi cuibăritoare.
Iarna sau în pasaj, apare uneori subspecia siberiană Nucifraga caryocatactes macrorhynchos C. L. Brehm, 1823 (Alunar răsăritean, Gaiță de munte cu cioc subțire, Alunar cu cioc subțire, Gaiță alpină cu cioc subțire).
Sedentară, cuibăritoare.
În România se estimează a fi prezente un număr de 50.000-100.000 de perechi cuibăritoare, acestea reprezentând una din cele mai mari populații din Europa.
Se bănuiește că ar fi existat în Carpați, literatura de specialitate menționînd-o ca posibilă după un exemplar ce ar fi fost colectat în Transilvania la începutul secolului trecut.[8][30]
Corvus cornix cornix Linnaeus, 1758. Unii autori consideră că cioara grivă este o subspecie (Corvus corone cornix Linnaeus, 1758) a speciei Corvus corone.
Sedentară, cuibăritoare
Specie numeroasă. Este o pasăre frecvent întâlnită atât în landșaftul agrar, cât și în localități.
^Leach, William Elford (). „Eleventh Room”. Synopsis of the Contents of the British Museum. 17 (ed. 17th). London: British Museum. pp. 67–68. The name of the author is not specified in the document.
^Bock, Walter J. (). History and Nomenclature of Avian Family-Group Names. Bulletin of the American Museum of Natural History. 222. New York: American Museum of Natural History. pp. 118, 222.
^McCullough, J.M.; Hruska, J.P.; Oliveros, C.H.; Moyle, R.G.; Andersen, M.J. (). „Ultraconserved elements support the elevation of a new avian family, Eurocephalidae, the white-crowned shrikes”. Ornithology. 140 (3): ukad025. doi:10.1093/ornithology/ukad025.
^ abRobert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946
.jpg)
.jpg)
