Cortinarius hinnuleus (Elias Magnus Fries, 1838) din încrengătura Basidiomycota, în familiaCortinariaceae și de genulCortinarius[1][2] este necomestibil și una din cele mai frecvente specii de ciuperci europene în regiunile cu clima temperată care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor).[3] O denumire populară nu este cunoscută. În România, Basarabia și Bucovina de Nord se dezvoltă de la câmpie la munte, nu rar în mase, în toate tipurile de pădure și la marginile lor, pe de o parte sub fagi, plopi sia stejari, pe de alta sub molizi și pini. Timpul apariției este din iunie până în noiembrie (decembrie).[4][5]
Taxonomie
James Sowerby
Numele binomial a fost determinat de cunoscutul savant englez James Sowerby drept Agaricus hinnuleus care a descris și desenat specia în volumul 2 al operei sale Coloured figures of English Fungi or mushrooms din 1799.[6]
Apoi, în 1838, renumitul savant Elias Magnus Fries a transferat specia la genul Cortinarius sub păstrarea epitetului, de verificat în cartea sa Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum,[7] fiind și numele curent valabil (2022).
Sinonim obligatoriu este Telamonia hinnulea al micologului german Friedrich Otto Wünsche din 1877,[8] bazând pe descrierea lui Fries.
Toți ceilalți taxoni (inclus formele și variațiile descrise) sunt acceptați drept sinonime (vezi infocaseta).
Epitetul specific este derivat din cuvântul latin (latinăhinnuleus=căprior, bardou sau cerb tânăr),[9] referindu-se la aspectul cuticulei.
Pălăria: higrofană, destul de subțire și fragilă cu un diametru de 3-6 (7) cm este la început emisferic-campanulată cu marginea răsucită spre interior, apoi convex-aplatizată, bordurată cu resturi albe ale vălului, și în vârstă nu rar adâncită cu striații verticale la periferie, dezvoltând aproape mereu o cocoașă centrală ascuțită. Cuticula netedă și strălucitoare este la început acoperită ocazional de fibre albicioase ale vălului. Coloritul brun-roșiatic până brun-negricios se schimbă la ariditate, datorită higrofanității, decolorându-se brun-gălbui deschis până pal ocru-maroniu în benzi radiale.
Lamelele: destul de groase și foarte îndepărtate între ele, intercalate cu lameluțe de lungime diferită, ocazional bifurcate, atașate slab rotunjit și lat la picior, sunt învăluite la început de o cortină albicioasă, formată din fibre foarte fine ca păienjeniș, resturi ale vălului parțial. Coloritul ca mierea sau brun-gălbui devine la bătrânețe brun de scorțișoară. Muchiile sterile și netede sunt de aceiași culoare, parțial ceva mai deschise, în tinerețe aproape albicioase.
Piciorul: cu o înălțime de 3-8 (10) cm și o grosime de 0,4-0,9 (1,1) cm este uscat, rigid, fibros, cilindric, uneori îndoit, plin, la bătrânețe gol pe dinăuntru. Prezintă o zonă inelară albă și trecătoare în formă de cordon. Coloritul poate fi crem-bej, bej-maroniu până brun, dar tija este adesea învăluită abundent de la inel în jos ca cu o cizmă albă de restul vălului universal, baza rămânând mereu albă.
Carnea: destul de subțire, în pălărie fragilă, în picior fibroasă, este ocru-albicioasă, crem-bej până brun-gălbuie, fiind în prima treime a tijei marmorată, mirosul fiind penetrant pământos cu nuanțe de sfeclă roșie, iar gustul blând, dar mucegăit.[4][5]
Caracteristici microscopice: are spori larg elipsoidali, scurt turtiți sub-apicular cu apexul întotdeauna larg rotunjit și un ornament superficial aspru verucos, proeminent de aproximativ 0,5 µm lungime, măsurând 7-8,1 x 5,2-6,3 microni. Pulberea lor este brun-ruginie. Basidiile clavat-fusiforme cu 4 sterigme fiecare au o dimensiune de 25-40 x 7-8 microni. Celulele cuticulei (pileipellis) sunt parțial gelificate (mai degrabă sporadic), în rest destul de largi, în general peste 5 µm și hialine sau cel mult foarte fin încrustate. Hipodermul clar dezvoltat, dar cu celule alungite și cu abia mai mult de 15 µm lățime, cu un pigment maro pal, parțial granular în pereții groși, în straturi mai adânci, de asemenea, fin încrustate cu dungi transversale. Cheilocistidele (elemente sterile situate pe muchia lamelor) nu mai mari decât bazidiile prezintă numeroase celule marginale în formă de măciucă (probabil deja diferențiabile de bazidiole), iar trama lamelară este de un maroniu pal din cauza incrustațiilor fine. [10][11]
Reacții chimice: carnea și vălul se decolorează cu Hidroxid de potasiu de 40% brun închis, iar cuticula castaniu până la brun-măsliniu sumbru și carnea cu tinctură de Guaiacum încet verzui.[10][12]
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 204-205, ISBN 3-405-12081-0
^James Sowerby: „Coloured figures of English Fungi or mushrooms”, Editura Davis, London 1799, p. 73, tab. 175
^Elias Fries: „Epicrisis systematis mycologici, seu synopsis hymenomycetum”, Editura Typographia Academica, Uppsala (1836-1838), p. 296 [1]
^Friedrich Otto Wünsche: „Die Pilze. Eine Anleitung zu ihrer Kenntnis”, Editura B. G. Teubner, Leipzig 1877, p. 123 [2]
^Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 540, ISBN 3-468-07202-3
^I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 206-209, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 200-201, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 188-189, ISBN 3-405-12081-0
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero, vol. 6, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1989, p. 250-251, ISBN 88-85013-46-5
^Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 126-127 - 1, ISBN 88-85013-37-6
^Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 228-229 - 1, ISBN 3-405-12116-7
Bibliografie
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
Reinhard Agerer: „Zur Ökologie der Mykorrhizapilze”, Editura J. Cramer, Braunschweig 1985, ISBN: 978-37682-1423-0
Stefan Buczacki, David Attenborough: „New generation guide to the fungi of Britain and Europe”, Editura University of Texas Press, Austin 1989, ISBN: 978-0292-75536-9
Andreas Gminder: „Handbuch für Pilzsammler - 340 Arten Mitteleuropas sicher bestimmen“, ediția a 2-a, Editura Franckh Kosmos Verlag, Stuttgart 2014, ISBN 978-3-440-14364-3
Andreas Gminder, Tanja Böhning: „Welcher Pilz ist das?“, Editura Kosmos Naturführer, Halberstadt 2020, ISBN 3-4401-6452-7
German Josef Krieglsteiner (ed.), Andreas Gminder: „Verbreitungsatlas der Großpilze Deutschlands (West)“, Editura Ulmer, Stuttgart 1991, ISBN 3-8001-3536-1
Jakob Emanuel Lange și Morten Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena 1977, p. 116, ISBN 3-405-11568-2
Meinhard Michael Moser în Helmut Gams: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
Roger Phillips: „Mushrooms: A comprehensive guide to mushroom identification”, Editura Macmillan, Londra și Oxford 2013, ISBN: 978-0-330-44237-4
Yves-François Pouchus: „Guide de poche de mycologie officinale”, Editura Lavoisier, Paris 2012, ISBN: 978-2743014742
Maurice Thibault, Russell J. Tweddell: „Champignons - Molécules bioactives d'intérêt médical et pharmacologique”, Editura Éditions MultiMondes, Quebec 2016, ISBN: 978-2-89773-012-3
.jpg)
.JPG)
_Gray_15147.jpg)
.jpg)
_Fr_361132.jpg)
_Fr_204335.jpg)
_Fr._var._venetus_33744.jpg)
