Numele binomialAgaricus bresadolanus (ca bresadolianus) a fost determinat în limba latină de micologul maghiar Gábor Bohus (1914-2005) în volumul 61 al jurnalului științific Annales Historico-Natureles Musei Nationalis Hungarici carniolica din 1969,[5] fiind și numele curent valabil (2024).
Denumirile anterioare, anume Agaricus campestris var. radicosus din 1834 al botanistului italian Domenico Viviani (1772-1840) [6] precum Agaricus campestris var. radicatus al compatriotului său, al micologului Carlo Vittadini din 1835,[7] sunt văzute doar sinonime.
De asemenea, toate celelalte încercări de redenumire și variațiile descrise sunt acceptate.
Pălăria: cu un diametru de 6-13 cm, este cărnoasă, slab fibroasă și amenajată central peste picior, fiind în primul stadiu globuloasă și acoperită de vălul parțial, apoi semisferică cu margine răsfrântă către interior, și în sfârșit extinsă nu rar ușor deprimată. Cuticula albicioasă care poate fi ușor separată de carnea pălăriei este niciodată vâscoasă sau lipicioasă ci mereu uscată, presărată cu solzi deschis roșiatic-maronii trapezoidali dispuși într-un disc în formă de stea care se desfac/sparg repede, în mijloc mai închis galben-bruni și cu marginea mai deschisă.
Lamelele: sunt lungi, aglomerate, subțiri și neaderente la picior (libere), fiind inițial roz, apoi carneu-cenușii și în final violet-maronii închis până la brun ciocolatii cu margini mai deschise, fiind acoperite la început de o cortină groasă și albuie (rest al vălului parțial).
Piciorul: cu o înălțime de 5-10 cm și o lățime de 1-2,2 cm, este alb, fibros, plin, mai mult sau mai puțin clavat, canelat peste inel, în rest neted, la baza umflată (până la 3cm) maroniu acoperit cu un văl tranzitoriu și fire de miceliu înrădăcinate. Tulpina se termină cu o rădăcină lungă. Inelul care atârnă este alb, subțire, membranos, neted, uneori cu o margine dublă.
Carnea: este destul de compactă și tare, cu o textură fibroasă mai ales în tulpină, în pălărie și picior albă, ușor înroșită în zona lamelelor, baza tulpinii fiind galben ruginie. Se decolorează încet roșu după o secțiune longitudinală. Mirosul este la început plăcut de ciuperci, la maturitate adesea cu o notă care amintește slab de fenol, dar gustul este neplăcut.[3][4]
Caracteristici microscopice: sporii sunt netezi și elipsoidal-ovoidali, fără por de germen cu o dimensiune cuprinsă între 5,5 (6)-7,5 (9) x 4-5 microni. Culoarea lor este brun-purpurie. Basidiile clavate cu cap îndreptat au o dimensiune de 25-30 x 7-10 microni. Cheilocistidele (elemente sterile situate pe muchia lamelor) care pot lipsi uneori sunt variabile, în formă de pară până în cea de măciucă, unele iregulare.[8][9]
Reacții chimice: nu reacționează la testul lui Schaeffer,[10] un test care utilizează reacția anilinei și acidului azotic de la suprafață, dezvoltat de micologul german Julius Schäffer (1882-1944) pentru a ajuta la identificarea speciilor Agaricus.
Agaricus bresadolanus este de fapt o ciupercă misterioasă. Unii autori o declară comestibilă, alții diferențiază, văzând în Agaricus bresadolanus o specie comestibilă, dar în Agaricus romagnesi una otrăvitoare. Dar Index Fungorum și MycoBank au hotărât că Agaricus romagnesi (precum Agaricus radicatus) sunt doar sinonime ale speciei aici descrise.
Agentul cauzal al unui episod de otrăvire din Norfolk în 2009, a fost identificată prin tehnicile de secvențiere ADN drept Agaricus bresadolanus.[21]
^ abBruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 64-65, ISBN 3-405-12081-0
^ abCsaba Locsmándi, Gizella Vasas: „Ghidul culegătorului de ciuperci: ciuperci comestibile și otrăvitoare”, Editura Casa, Oradea 2013, p. 171
^Gábor Bohus: „Agaricus bresadolanus”, în: „ Annales Historico-Natureles Musei Nationalis Hungarici”, vol. 61, Budapesta 1969, p. 154
^Domenico Viviani: „I funghi d'italia e principalmente le loro specie mangereccie, velenose, o sospette”, 1834, p. 54, tab. 44, tab. 45, fig. 1 (1834)
^Carlo Vittadini: „Descrizione dei Funghi Mangerecci Più Comuni dell'Italia e De' Velenosi Che Possono Co' Medesimi Confondersi”, Editura Tipografia e Libreria di Felice Rugoni, Milano 1835, p.42
^Giacomo Bresadola: „Iconographia Mycologica, vol. XVII, Editura Società Botanica Italiana, Milano 1931, p. + tab. 827
Bruno Cetto: „I funghi dal vero”, vol. 1-7, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1976-1993 (pentru cercetarea în total)
Pierluigi Angeli, Ennio Lazzarini, Roberto Para: „I funghi tossici e velenosi”, Editura Ulrico Hoepli, Milano 2009, ISBN: 978-88-203-4291-3
Régis Courtecuisse, Bernard Duhem: “Mushrooms & Toadstools of Britain and Europe”, Editura HarperCollins, Chicago 1995, ISBN: 978-00022-0025-7
Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
Erhard Ludwig: „Pilzkompendium: Die grösseren Gattungen der Agaricales mit farbigem Sporenpulver (ausgenommen Cortinariaceae)“, vol. 2, Editura Fungicon-Verlag, Berlin 2007, ISBN 978-3-940316-00-4
Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
Alberto Parra Sánchez: „Fungi Europaei”, vol. 1, Editura Edizioni Candusso, Alassio 2008, ISBN 978-8890-10577-7
Roger Phillips: „Mushrooms: A comprehensive guide to mushroom identification”, Editura Macmillan, Londra sia Oxford 2013, ISBN: 978-0-330-44237-4
Juan Antonio Sánchez Rodríguez: „Setas comestibles y tóxicas. Diferencias y semejanzas”, Editura Ediciones Mundi-Prensa, Madrid 2012, ISBN: 978-84-8476-507-3
